marți, 12 iunie 2012

Simon Toyne - Sanctus

Iată un roman exemplar - nu în sensul Nuvelelor Exemplare ale lui Cervantes, firește, ci în sensul cel mai comun. Pur și simplu, Simon Toyne, irlandez de felul lui, din cîte am priceput, a preluat 1:1 modelul de succes al Codului lui da Vinci și a ouat acest Sanctus. Pe nișa sa, în nici un caz nu se poate spune că romanul de față e slab, ba chiar dimpotrivă; cît despre nasurile subțiri, evident că ele o să aibă mereu ceva de cîrcotit împotriva acestui tip de divertisment scriitoricesc și, dacă ar putea, ar trece astfel de cărți într-un renăscut Index Librorum Prohibitorum (dacă sînteți cuminți, o să caut mai tîrziu pe Net dacă am scris corect numele renumitei liste a cărților interzise, de unde ne-a rămas și expresia a trece la index).


Practic, ce înseamnă de fapt această rețetă de succes? Pe puncte și subpuncte, ar fi așa:
1. un obiect / o persoană /  o idee, un ceva, în fine, ocult, magic, ascuns, tăinuit, a cărui identitate sau proprietăți trebuie descoperite de eroul sau eroii pozitivi ai cărții;
2. capitole scurte, care, începînd cam de pe la 10-15% din carte, trebuie să se încheie cu un mic cliffhanger;
3. două, maxim trei fire narative întrețesute, dar la fel de pline de suspans și neprevăzut, care vor converge în final;
4. o unitate de timp (cîteva ore, maxim cîteva zile), spațiu (un anume loc din lume, sau poate mai multe dar foarte precis amplasate și fixate în trama poveștii) și acțiune, ceea ce dovedește că teoreticienii clasicismului literar nu erau chiar niște fraieri cîns au enunțat regula celor trei unități (deși motivele lor interne erau altele)
5. un final exploziv, surprinzător, apoteotic chiar;

Cam așa văd eu acest tip de thriller. Este de remarcat că, după apariția renumitului cod, diverși epigoni au încercat să ne thrillereze cu povești despre diverse artefacte creștine (lancea lui Hristos, arginții trădării lui Iuda etc., toate inspirate de sfîntul Graal al originalului), sau de alt tip (un joc de șah al lui Charlemagne, fragmente din calul troian, și așa mai departe), care nu au avut succes pentru că nu au respectat una sau mai multe din regulile de mai sus. Rezultatul? niște cărți de acțiune oarecare, demne de a fi ecranizate în stil de blockbuster, fără îndoială, cu jdemii de efecte speciale, cu un box-office cît al întregii industrii de carte din România, și cam atît.

Sanctus e diferit. El respectă regulile. Prin natura acestor reguli, mi-e practic imposibil să demonstrez acest lucru - trebuie pur si simplu să citiți cartea pentru a vă convinge. Nu pot nici măcar să demonstrez punctul 1, căci ar însemna un spoiler prea mare - rețin doar că e vorba de o poveste biblică, a Vechiului Testament, răsucită și cumva răstălmăcită, pînă în punctul în care se duce un picuț înspre fantastic (atenție! fantastic, nu fantasy!).

Per total, un passe-temps cît se poate de agreabil. Și, ghiciți cine m-a stimulat să cumpăr cartea? Păi, nimeni alta decît reclama aia cu "Ce, mă, am citit Sanctus împreună?!?".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu