joi, 12 februarie 2015

Elizabeth Moon - Trading in danger

O lectură ușurică, lină; este primul volum al unei serii care se cheamă Vatta's War, iar aici avem primele ostilități descrise prin prisma domnișoarei căpitan Vatta, Kylara Vatta. Tipa rocmai a fost silită să se ceară afară din Acadenia Militară din Slotter Key (asta e o planetă) din cauză că a fost mult prea încrezătoare într-unul din colegi (neah, nu e vorba de sex, ci de religie ... ei, ca să vezi!).

Noroc ăc tatăl ei e șeful unei importante rețele de trasportatori-comercianți, și îi dă pe mînă o navă de dus șa fier vechi, așa, ca primă însărcinare, să vadă și ea cum e viața adevărată.

Tipa are un talent înnăscut să se bage în bucluc, norco cu echipajul credincios și experimentat, și cu bruma de antrenament militar care o scoate adesea de la strîmtoare, ba chiar și cu niște bănișori în plus, tocmai buni pentru a salva astronava de la programul Rabla și a o folosi pe mai departe în comerț.

Universul schițat este îndeajuns de credibil, cu corporații mamut, o firmă care are monopol exclusiv asupra ansiblurilor (comunicațiile inter-sisteme solare), mercenari buni, pirați răi, războaie civile planetare, Ghilde ale Ofițerilor spațiali. și așa mai departe.

Mai sînt cică patru cărți în acest ciclu. O să pun mîna și pe ele cît de curînd ...

marți, 10 februarie 2015

Andy Weir - Marțianul

Uite o poveste simplă care din punctul meu de vedere bate de departe mult-lăudata trilogie marțiană a lui K.S. Robinson. (La naiba, cred că pînă și Prințesa Marțiană a lui E.R. Burroughs e mai interesantă decît lălăiala lui Robinson, ba chiar și Aelita lui A. Tolstoi, dacă tot am deschis discuția).

Personajul principal Mark Watney este un astronaut abandonat din greșeală pe Marte în timpul unei furtuni de nisip ucigașe. Omul, botanist de meserie, refuză însă să se predea și încearcă toate trucurile posibile și imposibile pentru a-și prelungi existența, în ideea că următoarea expediție pe planeta roșie, deja planificată, va ajunge la timp ca să-l salveze.

 Ușor de zis, greu defăcut, căci inițial singura "armă" avută la dispoziție este Hab-ul, habitatul expediției, cu oxigenatorul, purificatorul de apă, reciclatorul și așa mai departe, plus o fermă de celule solare, plus două rovere marțieni, plus o mică pilă cu plutoniu (bun doar să genereze căldură, dar asta e, ne descurcăm cu ce avem), și ceva alimente concentrate.

Aha, păi deja avem ditamai arsenalul, nu o simplă armă. Un arsenal cam fragil, predispus la defecte, totuși.


Pe de altă parte ... bun, dar alimentele n-o să ajungă mai mult de un sfert din perioada necesară. Ce ne facem? Păi, cultivăm cartofi. De unde cartofi? Din rezerva specială de Thanksgiving. (bine că nu le dăduseră și un curcan viu, că nebunul era în stare să facă și un coteț de orătănii). Cu ce uzi recolta? Păi cu extract de hidrazină - he he, nu e chiar așa de simplu, că ăla e un combustibil de rachetă extrem de reactiv. Cu ce îl fertilizezi? (asta e simplă, cu ce arunci la budă). Și așa mai departe ...

Pe urmă, ce te faci. că amplasamentul noii expediții e la peste 3000 de kilometri distanță? Păi, dai o tură pînă acolo cu roverele. Bine. bine, dar cum le încălzești, ce mănînci, ce bei, cum limpezești aerul? Și dacă plimbi aparatele după tine, de unde curent să le alimentezi?  Ei, n-a zis nimeni că e simplu ... E fezabil, dar greu ...

Dar dacă vrei să iei legătura cu Pămîntul, să le zici că ești viu și că să se grăbească cu salvarea aia, că nu se știe? păi, faci un drum ceva mai scurt, pînă în locul unde zace în neștiință unul din mulții roboței marțieni din zilele noastre ... îi știți, se cheamă Pathfinder, Sojourner, Opportunity, și așa mai departe. Dar dacă după aia scurtcircuitezi din greșeală electronica delicată a roboțelului? Păi, cît de prost (a se citi neatent) poți să fii ca să faci așa poznă, mai ales în contextul puținătății cronice a curentului? Ei, uite că poți ...

Și tot așa ... mai cu un accident de depresurizare a Hab-ului, mai cu o răsturnare accidentală a roverului într-o groapă (master-planul de autostrăzi de pe Marte nu e nici acum gata), mai cu necesitatea de a produce combustibil dar și de a jumuli aproape total treapta de lansare a următoarei expediții, uite-așa trece timpul pe Marte, din sol în sol (așa a numit autorul ziua marțiană de 24 de ore și jumătate: sol).

Ce să zic? Păi, e frumos, captivant, plin de numere și calcule tehnice, o tonă de tehnologii aruncate în fața cititorului avizat sau neavizat, suspans (oare o scăpa pînă la urmă? lasă că vedeți voi ...), mai-mai că-mi vine să iau creionul și hîrtia și să caut nod în papură, dacă n-aș ști că lumea e plină de maniaci care exact asta fac, și/și mai și publică rezultatele cotcodăcind că au găsit o eroare ... păi, nu ne înțelegem om cu persoană cînd vine vorba de efectele ciudate dovedite practic pe amărîta aia de Lună, și o să ne înțelegem despre Marte, unde nici un om n-a pășit niciodată?

Cam asta e treaba din punct de vedre al "marțianului" narator - povestea-i spusă în majoritate la persoana întîi, dar uneori apare și vocea auctorială cu referire la ce pățește Mark, nemaivorbind de scurtele secvențe petrecute pe Pămînt, unde lumea pune osul, timpul și banii la bătaie să-l scape pe individ ... și cei care plătesc cu maximum de timp sînt foștii colegi de expediție, care se hotărăsc să întoarcă hărăbaia cosmică și să-l aducă înapoi pe botanistul nostru emerit (am pomenit cumva că asta-i specialitatea sa științifică de bază?). Nu, nu fac o întoarcere din trei mișcări și pleacă pe contrasens către Marte, sîntem în spațiu, ce naiba! știți bine că aici e treabă delicată, calculată la milimetru, că-i astronavă, nu chefereu!

Așadar, avem de-a face cu o reproducere modernă a Insulei Misterioase, căci ne arată mai degrabă inventivitatea tehnologică umană de care era plin romanul lui Jules Verne. Robinson Crusoe, cu ale sale cugetări moral-filozofice, nu are mai nimic de-a face cu cartea lui Weir, deși dacă te apuci să numeri, și Crusoe și Watney tot cîte unul erau, în timp ce oamenii lui Verne începeau numărătoarea de la 5 încolo. Dar ... parcă lipsește, așa, un pic, un căpitan Nemo ... sau poate un Vineri ...

duminică, 8 februarie 2015

Carol Birch - Menajeria lui Jamrach

Închipuiți-vă un roman în care începutul e combinație de Oliver Twist cu Prinț și Cerșetor, partea a doua amestecă Comoara din Insulă cu Șarpele de Mare (stranietatea lui Moby Dick e prea ... stranie ca s-o introduc aici) , a treia parte aduce mult cu Supraviețuitorii de pe Chancellor, iar finalul are niște ecouri de Robinson Crusoe (nu, povestea lui Robinson, așa cum a scris-o Defoe, nici nu a început nici nu s-a terminat cu șederea pe faimoasa insulă).

Eroul adolescent ne duce cu gîndul la un Bildungsroman, cum zic prietenii noștri nemți, și cam așa și este. Ajuns pe o balenieră, Jaffy Brown are ca sarcină îngrijirea dragonului de Komodo pe care expediția are ca sarcină să-l captureze și să-l aducă viu înapoi în Europa, la numitul Jamrach, al cărui tigru scăpat din cușcă îl molestase - doar un pic - pe Jaffy, și uite-așa se împreyeniseră ei ... Nemaivorbind de faptul că la bord se află prietenul său și fratele celei pe care Jaffy o iubește, și cu care veți vedea în final dacă Jaffy rămîne sau nu.

De fapt, o să vedeți întîi dacă oamenii spraviețuiesc sau nu, căci varanul-piază-rea, capturat de către naturalistul entuziast de la bord, duce la scufundarea corăbiei, și la niște scene de canibalism atroce.

Cam ăsta ar fi un rezumat dezlînat ... dar cartea este și ea la fel de dezlînată. Perfect citibilă, cu acel Oare ce se întîmplă mai departe? presărat peste cuvinte în doza cuvenită, dar parcă e formată din lipituri, a la Monstrul lui Frankestein. Cred că de-aia a și ajuns în cușca cu reduceri de la supermarketuri, fiind prețăluită la doar 4.99 lei ...


duminică, 1 februarie 2015

Licia Troisi -Cronicile Lumii Pamantene I - Nihal de pe Pamantul Vantului

Licia Troisi are vreo 34 de ani și este femeie, și a publicat această carte în 2004, cînd avea cu vreo 10 ani mai puțin. Sfîntă naivitate a tinereții, care spune că este bestial să lupți pentru adevăr, dreptate și bine. Eh! ăsta nu ar fi un capăt de țară; ăntr-o țară de corupți și o lume de supercorupți, lumea are nevoie de supereroi care să facă dreptate - vezi superman, Spiderman și comapnia.

Nihal este o simplă fată half-elf (sună mai bine decît jumătate-elf, sorry!) care are instinct de luptător, vrăjitor-magician și ucigaș fără milă, ultima calitate fiind potențată de uciderea tatălui său adoptiv chiar în fața ei, de distrugerea orașului natal de către trupele Tiranului - ăsta e un fost magician superputernic și supertînăr, căzut, ca să ziceam așa, de partea întunecată a Forței - și, nu în ultimul rînd, de povestea aflată de ea de la terțe persoane cum că este de fapt ultimul mohican, ultima reprezentantă a rasei, rasă măcelărită, firește, de sîngeroasele trupe ale Tiranului.

Hopa! Partea întunecată a Forței!

Cam de-aci încep problemele. Pentru cine a citit cărțile sau a văzut prima trilogie Star Wars, se pot face niște paralele foarte interesante. Se știe că intrigile posibile sînt în număr limitat, cum ar veni, nimic nou sub Soare, dar aici stridența este cam mare. Ar veni așa:
- Nihal este ultinul half-elf / Luke este ultimul Jedi (bine, nu e chiar ultimul, dar așa reiese în prima parte)
- Nihal e înrăită de moartea tatălui adoptiv Livon  / Luke e înrăit de moartea rudelor adoptive Owen și Beru
- Nihal învață să lupte cu sabia / Luke învasță să lupte cu sabia-laser
- Moartea iubitului să maestru Fen o face pe Nihal să se întoarcă fața spre răzbunare și revelează latura întunecată a personalității ei  / moartea iubitului său maestru Obi-Wan Kenobi îl face pe Luke să se întoarcă cu fața spre partea întunecată a Forței
- Tiranul e un tînăr și puternic magician care pune mîna pe puterea absolută / Darth Vader e un tînăr și puternic cavaler Jedi care pune mîna pe puterea absolută
- Nihal are ca următor maestru un pitic sever / Luke are ca următor maestru un pitic sever (Yoda)
- Nihal își făurește o sabie care are ca element central un cristal / Luke, care orice cavaler Jedi, are o sabie al cărei element central e un cristal distrugerea totală a Salazarului natal al lui Nihal / distrugerea completă a Alderaanului natal al prințesei Leia.

Și exemplele ar mai putea continua.

Bine, cartea e ușoară la citire, ceea ce este un plus: sînt însă curios ce s-o fi întîmplînd în volumele următoare. Să le cumpăr? să nu le cumpăr? să le descarc? Să citesc vreun alr sinopsis sau recenzie? Vom trăi și vom vedea.



miercuri, 28 ianuarie 2015

James P. Hogan - Endgame Enigma

Vorbim aici despre un roman scris în 1987, peste care nu aș fi dat dacă nu aș fi căutat un altfel de Endgame, anume acea minune scrisă de James Frey, minune care și-a făcut un super-promo-hype-reclamă cu vestea despre un mare premiu de sute de mii de dolari acordat celui care descrifrează cimiliturile din cadrul cărții, cimilituri bazate pe numere și culori ... ei bine, din punctul meu de vedere a dat chix într-un stil grandios, pentru că premisa cărții e muuult mai tîmpită decît media - iar eu sînt destul de tolerant la tîmpenii, cu condiția să mă mintă mișto. Cu toate astea cartea lui  nu incită nici la urmărirea acțiunii, oarecum lîncedă, nici la dezlegarea ghicitorilor, căci în ea sînt înșirate fără noimă pentru mine o grămadă de numere (coordonate geografice mai mult), nu mai zic de culori ...



Bun, nu despre asta era vorba, dar am pomenit de Enigma lui Frey pentru că nu am de gînd s-o citesc pînă la capăt și ca atare nici n-o să pupe recenzie separată. Rahatul a lovit fanul, cum spune o plastică expresie americănească, și fanul eram chiar eu ... așa că mă șterg frumos la mutră și continuu.

Endgame Enigma este un thiller în buna tradiție a romanelor de spionaj jamesbondiene din vremea Războiului Rece - primul Război Rece (1945-1989), dacă nu v-ați prins încă, deka ne aflăm în plin al doilea R.R., să sperăm că-i apucăm finalul în viață cu toții. Cartea are însă o premisă extrem de incitantă pentru vremea aceea, și chiar și pentru zilele noastre: sovieticii construiesc în spațiu o colonie artificială, nu amărîtele de Skylab, SSI sau Mir, ci chiar un habitat complex, mile și mile întregi de spațiu în care coexistă orașe în toată puterea cuvîntului, ferme de hrană, laboratoare științifice. chiar și o colonie penitenciară.

În colonia asta penitenciară ajung și doi americani prinși cu mîța-n sac, adică în plină activitate de spionaj cibernetic, activitate efectuată în timpul unei excursii pe respectiva colonie (da, vremurile sînt oleacă mai relaxate, v-aduceți aminte că anul publicării este 1987, deci în plină epocă de reforme gorbacioviste).

Și de aici începe un vălmășag de intrigi, conspirații și deconspirări, în care sovieticii joacă șah cu americanii încercînd să-i convingă de bunele și pașnicele lor intenții, în timp ce o parte din blocul occidental suspectează o cacealma care să ascundă the ultimate space weapon.

Firește, cei din urmă au dreptate, la urma urmei, sovieticii încă erau răii de serviciu, și revine unei găști  multinaționale de nebuni de la bordul Valentinei Tereșkova (așa se cheamă colonia, dacă nu știți cine a fost tipa, puneți mîna pe o carte de istorie a cosmonauticii și veți afla) sarcina de a demasca măgăriile bunilor noștri prieteni de la Răsărit.

Disonant este finalul, însă. Nu în întregime, departe de așa ceva. Dar, după ce planurile mîrșave sînt dejucate, iar URSS intră în colaps (așa cum s-a întîmplat și în realitate), ni se arată că întreg globul a pus mînă de la mînă și a modernizat în scopuri civile stația spațială, și asta tăind cheltuielile militare care nu mai sînt necesare, deoarece armatele nu își mai au decît un rost limitat, de jandarm local, ici și colo, unde lumea e mai turbulentă. Nimic grav ...

Or, aceeași realitate, a noastră, ne arată cu totul altceva ... complexul militaro-industrial trăiește bine-mersi și e-n tot și toate, în cele ce sînt și-n cele ce mîine vor rîde la soare ...