vineri, 21 ianuarie 2011

Robert Charles Willson - Axa (2)

(urmare)

Există şi o poveste de dragoste, fireşte, există şi personaje frumos conturate, din punctul de vedere al criticii, probabil, căci din punctul meu de vedere m-au plictisit la culme introspecţiile lor, flashback-urile, şi aşa mai departe. Omul a scris ca la carte, adică aşa cum se prevede în Manualul de Scris Bestselleruri, varianta prescurtată.

O porcărie. Şi se mai miră editorii că lumea nu cumpără. Păi cum să cumpere, dacă toate cărţile îs pe-un şablon?!?

Era şi-un copil p-acolo, un fel de clonă aspirantă la nemurirea (?) Ipoteticilor, şi nişte ploi de cenuţă care par a fi la propriu cenuţa din urna mortuară a extratereştrilor, făcută să germineze şi să hrănească noi generaţii de plante şi animale simple, ciudate, oarbe ... Mă rog, idele sînt interesante şi merită toată atenţia, dar realizarea tehnică lasă mult de dorit. Ştii cum e, ca la patinaj pe vremuri ... impresia artistică 6.0 şi meritul tehnic 5.1 cel mult. Iar nota maximă pentru partea cu artisticul e aşa, o chestie de încurajare mai mult.

Poate că aş fi fost mai receptiv dacă aş fi citit înainte primul volum, Turbion. Dar poate că n-am chef şi nici timp să lecturez o astfel de cărămidă, care are cam dublul paginilor Axei. Ghinion. Volumul trei îl voi ocoli cu siguranţă de la mare distanţă.

Ce să mai zic? Nu recomand. Atît.

duminică, 16 ianuarie 2011

Robert Charles Willson - Axa (1)

Şi doar îmi făcusem promisiunile solemne ca:
1. nu citesc cărţile dintr-o serie decît în ordinea lor firească
2. dacă observ un pom lăudat, nu mă duc la el cu sacul

„Nu sunt un mare fan science-fiction, dar citesc orice poveste captivanta care nu abunda în delicii pentru tocilari. Wilson este un povestitor exceptional, iar «factorul tocilar» în cartile sale este zero. Ca si serialul TV Battlestar Galactica, acesta este SF fara sa fie SF.” Stephen King

„Mult asteptata uniune între hard SF si romanul literar, al carei fructul sa îmbine vigoarea ideatica robusta a celui dintâi si elegantele subtilitati narative ale celui de-al doilea, a capatat trup în romanele lui Robert Charles Wilson [...] Conceptele speculative demne de o adevarata space opera, alaturi de profunde reflectii asupra conditiei umane, amândoua topite într-o proza de cristal. Wilson a reusit atât de multe lucruri minunate, încât nu stii ce sa lauzi mai întâi la el.” The Washington Post

Laudativ, nu? Îmi pare rău, mie nu mi-a plăcut, am terminat în silă volumul. Premisa e extrem de interesantă, numai că ... ea este două:
- o rasă de extratereştri (despre care nu se ştie mare lucru, la fel de bine ar putea fi automate inteligente) a construit în jurul Terrei un scut protector împotriva expansiunii Soarelui; şmecheria este că timpul trece cu viteze extreme de diferite înăuntrul şi în afara scutului, căci pe Pămînt trece o secundă, iar în rest 3 ani şi ceva (parcă valoarea exactă era 3.26, adică fix numărul de ani-lumină dintr-un parsec ... voila de vezi ... n-am stat să analizeze mai profund faza)
- în acelaşi timp, aceiaşi Ipotetici (numele dat de facto extratereştrilor) au construit în Oceanul Indian un portal semicircular uriaş - şi cînd zic urial, e vorba de sute de km. diametru şo zeci de km. înălţime - care funcţionează drept uşă de trecere între Pămînt şi Equatoria, o planetă de tip terestru "aranjată" pentru a primi populaţia terestră (informaţiile din această secţiune luaţi-le sub beneficiu de inventar, ele se regăsesc în primul volum, Turbion)

Cam mult. Îmi aduce aminte de filmul ăla făcut după o carte a englezului John Wyndham, în care o ploaie de meteoriţi orbeşte cvasitotalitatea populaţiei terestre, şi în plus apare şi un soi de plante carnivore mobile (care pot fi răpuse de o baie zdravănă cu apă de mare) - Ziua Trifidelor. E cam trasă de păr treaba.

Aşa şi aici.

(va urma)

luni, 3 ianuarie 2011

Daemon (5)

Cu ce rămînem pînă la urmă după această carte?

Mai precis, cu ce rămîn eu?

Cu ideea că viitorul se prăbușește deja asupra noastră. O Inteligență Artificială care să fi preluat deja frîiele destinului economic al omenirii, care să controleze mari corporații și să-i țină în frîu prin șantaj și teroare pe toți CEO, PDG și alți mahări, fără ca noi să ne dăm seama? E perfect posibil, zice Suarez, și prin scriitura lui mă face să-l cred.

Cu ideea că acest control, benign la urma urmei, este singurul lucru acceptabil pentru o societate precum cea actuală. Ne îndreptăm spre era conducerii distribuite, spune Daemonul, a unei civilizații care se regenerează veșnic, fără vreo autoritate centrală care să decidă ceva. Orice. Și era de mult necesar ca un astfel de Daemon să existe, un Daemon benevolent (deja aici ne apropiem de dumnezeiere) care să asiste omenirea în trecerea spre noua eră, benevolența însemnînd că vor muri doar cîteva zeci de milioane de oameni în timpul acestei transformări. O entitate malevolentă ar fi însemnat moartea a miliarde ...

Cu ideea că pot exista și astfel de entități răuvoitoare, care să ucidă într-o clipită și fără efort mai multă lume decît toate sistemele dictatoriale ale istoriei la un loc. (Da, asta e doar o figură de stil, știu ...)

Cu ideea că eu personal sînt un sadic și un criminal, pentru că în Deus Ex (da, revin la acest joc. mă obsedează, ca să zic așa), dintre cele trei finaluri posibile eu l-am ales pe cel în care distrugeam inteligența artificială Helios care era pe același calapod cu Daemonul aci de față, și dădeam astfel semnalul unui nou Ev Mediu Întunecat (Daemonul vorbește despre 1000 de ani de întuneric, ceea ce e tot cam pe acolo, și tare apropiat de ceea ce precizea psihoistoria asimoviană), a unei extincții în masă a omenirii, din care aveau să rămînă doar cei capabilă să facă ceva, să creeze ceva cu propriile lor mîini. Și asta pentru că, cu riscul de a fi considerat ipocrit, eu consider cu tărie că pe lumea asta există o grămadă de paraziți și de nechemați, total inutili, și a căror dispariție n-ar fi plînsă defel.

Speculanți la bursă, oameni de PR, oameni de HR, politicieni, avocați, guerilleros, fotomodele, teleaști, IT-iști fără număr, sportivi milionari, manageri de toate soiurile, și așa mai departe, întră la capitolul carne de tun.

Deus Ex era mai imparțial decît Daemon, îmi permitea și îți permitea să alegi finalul pe care-l simțeai cel mai potrivit, fără să te întrebe de ce, fără să te tragă de mîneca moralei; dar o face pentru că poate, pentru că este un joc și prin natura sa e ceva interactiv. Daemon e o carte, și prin forța împrejurărilor, trebuie să facă ea alegerea pentru noi. E o alegere temporară, pentru că, mă repet, va veni și al doilea volum, dar e o alegere.

Poate totuși îi dă Dumnezeu gîndul cel bun lui Daniel Suarez, și lasă lucrurile așa cum sînt. Fără continuări. Fără nimic ...

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Daemon (4)

În fond, Matthew Sobol, care prin ceea ce face rămîne eroul cărții deși a murit, era șeful unei companii care crea jocuri pe calculator. De fapt, un singur joc, din cîte rețin, o opera prima pe nume Over the Rhine, care aduce a Medal of Honor sau mai degrabă a Call of Duty, cu un multiplayer de excepție. Una din hărțile de co-op multiplayer (adică acolo unde jucătorii umani cooperează spre a învinge inteligența artificală a jocului) este una din modalitățile de recrutare în armata Daemon-ică.

Din modul cum descrie "procesul de inițiere" - care în fapt înseamnă cucerirea unei fortificații pe o hartă numită Monte Cassino - se vede că Suarez se pricepe la gaming. (De fapt, în descrierea de final scrie despre el "An avid gamer and technologist"). Ăsta e un plus din punctul meu de vedere, sporit de faptul că omul induce un fior metafizic întregii povești. Harta apare cînd și cînd, pe anumtie servere și doar pentru anumite persoane, iar înfruntarea finală e cu un boss (lucru neobișnuit în sine) care nici măcar nu trebuie ucis, nu prin metode ortodoxe. Bone-chilling, ca să zic așa ...

Ce vreau de fapt să spun cu palavrele astea despre jocuri este că Suarez cunoaște propensiunea oamenilor, a potențaililor săi cititori, către joc, și mai nou către socializare prin joc, și o exploatează inteligent spre a da acea senzație că totul ți se poate întîmpla chiar ție. Că ceea ce e joc poate fi ușor transpus în realitate. (Există mai multe secvențe în carte în care o armată de automobile-zombi, fără pilot, conduse de la distanță, îl ajută pe, să-i zicem, the bad guy împotriva lui, să-i zicem, the good guy. Și, cinstit acuma, care tînăr al zilelor noastre, deprins cu Need for Speed și Gran Turismo pe de o parte, și Warhammer, Command and Conquer sau Warcraft pe de altă parte, tînjește să fie în locul acelui bad guy, ca într-o reeditare a filmului Gone in 60 seconds)

(va urma)