Greg Egan - Scara lui Schild

"It's complicated", cum bine zice statusul ăla de pe Facebook. Cartea asta am început-o acum un an jumate, am abandonat-o, am reluat-o acum șase luni, am abandonat-o iar, am reluat-o a doua oară acum o săptămînă și am isprăvit-o azi. E un hard SF extrem de greu de digerat, a o înțelege pe deplin implică, pare-se, nu doar o temeinică stăpînire a elementelor moderne de fizică cuantică și astrofizică, ci și cunoștințe despre teoriile noi (încă nedovedite dar și neinfirmate) din domeniu.

Redusă la esență, cartea ne spune povestea întîlnirii cu extratereștrii - dar niște extratereștri nemaivăzuți pînă acum, care sălășluiesc dincolo de o barieră artificală apărută pe neașteptate "de-a latul" Universului cunoscut, care se extinde cu viteza luminii și care înghite cu poftă întregi sisteme solare care-i stau în cale.

Omenirea, ajunsă la stadiul în care se poartă decorporalizarea și copiile de backup ale personalității, este împărțită în ceea ce privește abordarea problemei. Facțiunile sar una la gîtul celeilalte cu înverșunare, chiar dacă moartea nu mai are aceeași greutate ca pe vremuri. Tocmai de aceea este posibilă o expediție în partea îndepărtată, dincolo de cortina de fier cuantică, pentru a vedea ce-i pe acolo și cine populează acea zonă.

Romanul colcăie de termeni super-cool (că să mă exprim în ton cu moda), gen viermi Planck, vendeki, suprapunere de stări și așa mai departe, și de propoziții care au zece-cincisprezece cuvinte dar necesită un sfert de oră cu creionul în mînă spre a le înțelege (recunosc, eu n-am făcut acest efort, am trecut pur și simplu mai departe).

Nu mă întrebați de personaje, nu le-am reținut decît numele, că erau mai ciudate, însă în rest nu m-au interesat defel, poate ca o răzbunare pentru faptul că Scara lui Schild e o carte indigestă, per total.

P.S. Vă întrebați de unde vine titlul? Scara șlui schild este o solușie mai mult sau mai puțin empirică (sau practică) la problema de a transporta un vector de-a lungul unei curbe oarecare. Problema cu pricina trebuie rezolvată în niște condiții care amintesc de vechea geometrie ("folosind doar rigla negradată și compasul"). Și  rezolvarea e simplistă, dar nu-i deloc trivială, tot așa cum nu e deloc trivial să realizezi cuadratura cercului doar cu rigla și comnpasul - bine, cuadratura nu e doar non-trivială, ci și imposibilă. Pentru detalii folosiți cu încredere wikipedia sau oricare alt instrument digital analog. (Hai că asta cu digital / analog chiar mi-a plăcut) ...

Clive Cussler - Arctic Drift

Seria de cărți "cu Dirk Pitt" a lui Clive Cussler are un nu-știu-ce care atrage. Pitt e un erou din spița lui Batman, Mannix sau James Bond, eroi despre care știm că, indiferent cît de proastă e situația în care s-au vîrît, sigur o să scape (păstrînd eventual și fata, acolo unde aceasta există) pur și simplu pentru că seria trebuie să continue.

În ciuda acestui fapt, romanele respective le voi citi mereu cu plăcere - cu un amendament pe care-l voi pomeni mai jos - pentru că, într-un fel ciudat, omul nu se ia prea în serios, mereu face cu ochiul către cititor a complicitate "hai să vezi ce mi-a mai trecut prin minte", bașca faptul că în mai toate romanele sale, nea Clive se bagă pe sine însuși ca personaj mai-mult-decît-secundar, adică pasager cu totul. De pildă, în Sahara (hai că-l știi, a fost și film făcut după carte) Clive era pe post de catîrgiu în plin deșert, apărut din neant și ducîndu-se nu se știe unde, behăind din răsputeri Oh my darling Clementine, ocazie cu care i-am aflat și eu versurile. În romanul de față, Clive e șofer de SUV care-l salvează pe erou din tocmai după ce acesta fusese ținta unei avalanșe a la Posada pe ditamai drumul de țară canadian.

Premisa lui Arctic Drift e simplă dar de mare efect: faimoasa Trecere de Nord-Vest, îndelung căutatul drum pe apă care ar fi trebuit să ușureze trecerea din Atlantic în Pacific și viceversa, ar putea redeveni practicabil din cauza vestitei încălziri globale. Pentru cine nu știe, în secolul XIX mulți navigatori s-au încumetat a dibui suspomenita Trecere, nuami că aceasta e impracticabilă majoritatea timpului din cauza ghețurilor arctice. Evident, riscurile unui comerț maritim în asemenea condiții este cu totul inacceptabil, iar navigatorii au preferat bineînțeles ruta infernal de lungă pe la Capul Horn, prin sudul Americii de Sud. După aia a venit timpul construirii Canalului Panama și nu s-a mai pus problema Trecerii de Nord-vest.

Dar canadienii nu doarme, ei și-au dat seama de imensul potențial economic al versiunii 2.0 a vestitului drum, și își mobilizează forțele armate pentru a-și adjudeca (la modul legal) respectiva calwe navigabilă ca fiind parte a apelor interne canadiene. Vă dați seama ce profit s-ar prefigura ... S.U.A nu prea sînt de acord, și imposibilul se produce: cei doi giganți nord-americani sînt pe picior de război. Îi revine lui Pitt sarcina de a dezamorsa situația, și de a dovedi că un magnat al ecologismului e de fapt poluatorul maxim, care evident că ... 

Bine, nu mai zic nimic, puneți mîna și citiți cartea, e excelentă ca divertisment fără pretenții.

Ziceam mai sus de un amendament: Cussler singur este OK, Cussler împreună cu fiu/său Dirk (curat coincidență de prenume, coane Iancule!) cume este cazul de față iarăși este OK, dar îmi displac teribil cărțile scrise de Clive Cussler împreună cu alți autori. La fel de mult mă calcă pe nervi romanele în care eroii sînt cei doi copii ai lui Dirk Pitt. Nu-mi plac deloc deloc deloc. Poate unde m-am atașat de vechea gardă, cu amiralul Sandecker, șeful direct al lui Pitt, de Al Giordino bătăușul-emerit, de Rudi Gunn pe post de creier neoficial al echipei ... de Sahara, de Inca Gold, și încă cîte și mai cîte ...

George Arion - Necuratul din Colga

Țin minte cu cît nesaț am devorat pe vremea lu' nea Nicu niște romane polițiste românești - Profesionistul și Țintă în mișcare, care se dovedeau a fi altceva decît eternele bătălii de partea adevărului duse de milițieni sau securiști deștepți contra tîlharilor și spionilor ticăloși. Nu că ar fi deviat foarte mult de la țintă - eroul este un tînăr gazetar angrenat fără voie în investigații care par a-i depăși capacitățile, iar ținta este tot un fruct putred al societății socialiste multilateral dezvoltate (adică un parvenit ilicit, un șef delapidator, chestii din astea relativ triviale). Totuși, era ceva cu totul nou. Am citit apoi Atac în bibliotecă, cu care încep de fapt aventurile detectivului fără voie Andrei Mladin, și pe care îl scăpasem la vremea lui, și m-am trezit apoi căutînd asiduu în almanahele Flacăra  din acea vreme romanul polițist de final (adică ocupa mereu ultimele 40-50 de pagini format mare) semnat George Arion.

Aventurile lui Mladin s-au cam încheiat prin 88 sau 89 cu o imagine dezolantă, a unui would-be tînăr jurnalist care se privește în oglindă și care se vede așa cum este cu adevărat: buhăit la față, pe cale să chelească și să încărunțească, o fantomă a unui trecut glorios, în care vrăjea fetele cu zecile (relațiile neputînd însă fi altfel decît principiale, că așa era schema).

Și uite că îmi pică în mînă acest Necuratul din Colga, lectură ușurică la prima vedere, un roman noir mai negru decît prevede legea - pentru că într-un roman noir clasic a la Chandler și compania întotdeauna mai străbate o rază de speranță, pe cînd aici ... nici măcar nu se știe exact cine e capul răutăților, tocmai pentru că nu prea contează. Societatea românească e atît de distrusă la toate nivelele - ne spune autorul - că oricum n-are importanță dacă vinovatul este sau nu prins și condamnat.

Cartea a fost publicată în 2004 (prima ediție) dar se pare că gestația a fost mai lungă, căci unul din personajele de frunte, zugrăvit în tușe stridente, este senatorul și candidatul la președinție Miu Trocan Drovelidu. Auzi nume! curat românesc! s-ar mira unii. Dar cînd aflăm că individul este președintele Partidului Românilor Adevărați, devine clar că numele e o anagramă de la Corneliu Vadim Tudor. Omul manipulează și el prin Colga - orășel din nordul țării bîntuit de Necuratul, degradat la rangul de ucigaș în serie - înscenîndu-și propria răpire cu ajutorul unei organizații paramilitare ce-și desfășoară nestingherită activitatea la doi pași de oraș.

Toată zbaterea agentului special Robert Gal, cel ce povestește la persoana întîia întîmplările - se va dovedi zadarnică. Nici unul din locuitorii urbei nu-și poate depăși condiția de membru al masei de manevră, indiferent cîte crime ar comite respectivul Necurat, indiferent cîte matrapazlîcuri ar face potentații urbei, indiferent cîte discursuri motivaționale le-ar ține Gal. Cam toate racilele românești, ajunse la stadiul de poncife, se regăsesc aici: politicienii corupți, beizadelele scăpate de sub control, disprețul față de lege, presa aservită puterii, disolția  autprității polițienești, indiferența generalizată, copiii străzii, sectanții fanatici, teroriștii, trăfătorii de la cele mai înalte niveluri, și încă altele pe care nu le mai enumăr.

În carte apare un personaj recurent, care a fost prezent și într-un alt roman al lui Arion, dintr-un almanah Flacăra (să mă tai dacă rețin cum îi mai zice, știu că era tot cu Andrei Mladin, dar un Andrei Mladin americanizat, botezat An Dray, căci în socialismul românesc nu puteau exista fapte ca acelea descrise de An Dray, de tip droguri și prostituție - bine, în final se dovedea că totul a fost un vis al ziaristului toropit de căldură). Personajul este nebunul cu trompețica, și mă întreb de unde fixul ăsta la George Arion ... bine, într-un fel, mai sînt și alte paralele între cele două romane - gașca de motocicliști violenți este prima care-mi vine în minte, dar na! nu e de mirare: ceea ce pe vremuri se putea întîmpla numai în putredul capitalism putem trăi acum aievea, sub ochii noștri.

De doi bani speranță? nici vorbă. Ne ducem în prăpastie, domnilor! ne zice autorul, și într-un sens mai larg (adică nu doar România, ci întreaga lume) tind să-i dau dreptate. Din păcate.

Enjoy!

Maureen F. McHugh - China Mountain Zhang

Un roman simpatic, cu care m-am păcălit destul de mult, în sensul că l-am luat la citit pe post de S.F., dar el este S.F. doar ca background (un Pămînt al viitorului apropiat în care China domină lumea, S.U.A. a trecut printr-o revoluție comunistă, iar firavele colonii de pe Marte sînt un amestec de kibbutzuri și falanstere fierte la foc mic și făcute decoct cu ajutorul Cărticicii Roșii a lui Mao).

Nici faptul că eroul romanului este homosexual nu ajută foarte mult. Într-o societate mai mult sau mai puțin puritană precum cea chineză a fi gay nu e tocmai potrivit - de fapt, unul din iubițeii lui Zhang se sinucide atunci cînd orientarea sa sexuală e pe cale de a fi descoperită, pedeapsa fiind lagărul de reeducare. (Nu, nu pot spune că am plîns la această fază, political correctness-ul mă face să vomit, iar gay-ii n-au decît să fie gay, dar să nu dea dracul să se împăuneze cu asta în fața mea).

Autoarea pare să cunoască îndeaproape tradițiile chineze și (cel puțin) vocabularul de bază al limbii, măcar atît cît să poate insera în text conversații scurte în mandarină sau cantoneză, inclusiv varinatele lor pidgin (simplificate de către vorbirtorii non-nativi). Sau poate tipa a avut parte de consultanți competenți. Dealtfel, însăși numele de China Mountain e un joc de cuvinte - în sensul în care ideogramele chinezești permit o grămadă de interpretări, sensul exact fiind dat doar de context - și, mai mult, cică acest nume este de fapt un supranume al revoluționarului de început de secol XX Sun-Yat Sen.

Planurile poveștii alternează, de la povestea a trei coloniști marțieni (un bărbat și fetița sa, pe de o parte, și un bărbat extrem de talentat pe de alta), la povestea mai succintă a unor concurenți la cursele de zmee pilotate, și la povestea lui Zhang însuși, care pleacă din S.U.A. în Extremul Nord canadian și apoi în China continentală la studii superioare, care costă o grămadă de bani și sînt cică ele mai cele din lume. După cum am menționat, nu e cine știe ce S.F. aici, afară de setup, dar chiar și așa am isprăvit cartea, curios fiind de deznodămînt. Acesta e oarecum în coadă de pește (poate autoarea avea în plan și o continuare? dar din știința mea aceasta nu există, și cred că au trecut cam două decenii de la publicare).

Cam asta ar fi. Dacă vă apucați de această carte, nu vă așteptați la acțiune sau la răsturnări spectaculoase de situație, ci la character building și alte asemenea procedee scriitoricești de elită. Nu că ar fi ceva rău în asta, eu doar v-am avertizat ...

Ted Chiang - The Lifecycle of Software Objects

Din titlu și din numele autorului s-ar putea deduce că-i o carte despre tehnici de programare and so on. Imaginea de pe copertă însă ne readuce pe drumul cel bun: e un half-hard SF scris de un autor relativ în vogă peste ocean (și în plus a lucrat sau chiar mai lucrează și ca programator, culmea!)

Deși e în branșă, omul dă totuși senzația nu prea se pricepe la ceea ce vorbește, mai precis la ceea ce scrie. Acțiunea este dezlînată, sare de la una la alta, deși se concentrează asupra unor digienți (inteligențe digitale), un fel de Tamagochi ai erei computerelor, care se străduie să învețe, să se perfecționeze, să-și perfecționeze conștiința de sine (de parcă s-ar putea!).

Și, pentru că întotdeauna trebuie să existe un tîrg a la Faust, digienții - ca și proprietarii lor cei aproape faliți - trebuie să accepte un soi de prostituție cibernetică pentru a putea face rost de bani de upgrade; bine, nu e chiar upgrade, ci de rescrierea codului pentru a putea ține pasul cu mediul înconjurător virtual fără de care supraviețuirea lor ca specie e pusă-n pericol.

Bine, și de ce mi-ar păsa de ei? Digienții se găsesc undeva la jumătatea drumului între un program-expert și un robot (softul lor poate fi încărcat la nevoie în jucării robotice, furnizîndu-le astfel un corp fizic), vorbesc prost englezește de la începutul pînă la finalul cărții - și acțiunea se întinde pe niște ani buni - și nici unul nu dă pe dinafară de personalitate, chit că sînt vreo trei-patru caare au nume și li se întîmplă cîte ceva.

Asta e, n-a fost să fie. Nu c-ar fi proastă, dar nu m-a prins deloc. Ăi bătrîni scriau mai bine pe tema asta - vezi de pildă străvechea antologie Povestiri Ciberrobotice (da, era de pe vremea lu' nea Nicu), unde pînă și un român a tratat mai bine tema (Mihai Grămescu - Sham-poo). Ghinion ...

Antologia Thieves' World

Hai s-o facem ca-n matematică:

Ipoteze:

- Se dă o convenție S.F. americană (ceea ce înseamnă autori grei, editori și mai grei, plus inveitabilii fani);

- Se dă o petrecere de tip late-night, adică se duce înspre orele mici ale dimineții, cu o serie de autori și editori de calibru mediu spre mare;

- Se dă o nemulțumire exprimată liber printre aburii alcoolului ingerat ca-ntre prieteni: de ce trebuie ca fiecare scriitor de fantasy să stea să construiască un univers coerent, cu propria geografie, istorie și personaje principale, cînd există deja o grămadă de astfel de universuri deja create, pe care autorul le-a abandonat, fie pentru că nu-i plăcea, fie pentru că nu mai avea timp să scrie în acel univers

- Și iată și concluzia (potențată probabil de aceiași aburi bahici - deși nu putem băga mîna în foc): să creăm un univers partajat, în care fiecare scriitor poate să creeze propria povestire, nuvelă sau chiar roman, cu condiția să adere și să respecte regulile universului cu pricina, de exemplu să nu ucidă sau să modifice în mod semnificativ un personaj principal fără acordul celorlalți

Demonstrația:

Treaba se întîmpla în 1978, editorul care și-a asumat răspunderea punerii în operă a ideii este Robert Lynn Asprin și, după multe și diverse peripeții pe care chiar el ni le împărtășește în finalul volumului, în 1979 apare antologia (că nu știu cum să-i zic altfel) Thieves' World. Adică Lumea Hoților - o denumire potrivită și nu prea, pentru că doar o parte mică din acțiune are ca eroi respectivii hoți, iar orașul în care au loc cele opt texte din volum nu e vreo capitală a hoților, ci un bastion îndepărtat al Imperiului, unde fratele împăratului este trimis să conducă - la drept vorbind omul este exilat la mama dracului pentru că să nu mai fie băgat în față în diverse conspirații urzite contra Tronului.

Franșiza uite că a avut succes, în afată de Thieves' World se pare că mai sînt vreo 10 sau 11 culegeri de povestiri plasatre în același univers semi-hoțesc, dar cam cu aceiași autori care se tot rotesc de la un volum la altul. Și nu se poate se spune că-s niște neaveniți: în cartea de față apar John Brunner, Poul Anderson, Marion Zimmer Bradley și Joe Haldeman ca autori de top, Robert Asprin, Lynn Abbey, Andrew Offutt și Christine deWees pe post de iluștri necunoscuți (ultima cică era chiar o debutantă absolută, cunoscută însă de editor pentru încăpățînarea cu care trimitea texte la redacție). Ulterior, în celelalte culegeri mai apar A.E. VanVogt și C.J. Cherryh.

Cele 8 texte cînt plăcute ochiului și minții, dar lasă multe lucruri în coadă de pește - foarte normal dealtfel, și care se cheamă cliffhanger, cîrlig lăsat în speranța transformării cititorului ocazional în cititor captiv. Există suficiente personaje de top, bine creionate - vrăjitori, madame de bordel, hoți de bazar, cele cinci gărzi ale fratelui de împărat, și chiar fratele însuși. Are balta pește!

O să caut și ceva continuări, dar slabe speranțe - poate niște reeditări, altfel nu cred; altele sînt universurile partajate care atrag acum privirea, și nu-s neapărat mai bune ...