luni, 27 februarie 2017

Marcel Petrișor - Strigoii Ocișorului

Uite și o carte de snoave, cumva într-o bună tradiție pornită de la Ion Creangă, dacă nu chiar de la Anton Pann,  și care ne avertizează de la bun început: "Cititorule, povestirile acestea nu s-au petrecut decat in mintea unor oameni pentru care lumea n-are margini, pentru care vremea curge ca apa si pentru care cerul si pamantul nu-s chiar atat de despartite precum se crede. Dovada ca, de veacuri, pamanteanul din Ocisor, in serile lungi de iarnă, se repede ba pe Calea Laptelui, pentru a da o raită pe la Porțile Raiului, ba alteori, cu năduf chiar, pana in Iad, sa se mai certe cu Dracul pentru cate-i ies pe dos ori altcum decat le vrea el."


Ocișorul este un sat component al comunei Vața din Hunedoara, de fapt la limita județelor Arad și Hunedoara, undeva în Apuseni, pe valea Crișului Alb. Este un fel de Ociu mai mic - Ociu e localitatea megieșă, așa cum sînt și Brotuna sau Hălmagiu, des pomenite în cadrul volumului. Lume amestecată în Ocișor, cu popi, țîrcovnici, birtași, familii întemeiate, și toate sau mai toate au un rol de jucat în pățaniile celor doi eroi principali. 

Unul a avut drept sarcină să se scoboare în ias și să slujească șapte ani la porțile celor șapte păcate capitale, și așa de bine aslujit. că era să-și iasă Iadul din țîțîni și să crape Talpa Iadului, să dispară pe veci răutatea din lume. Celălalt, căruțaș de mare anvergură, se trezește purtat cu tot cu cai prin multele și feluritele Vămi ale Văzduhului, unde sînt judecate faptele muritorilor înainte de intrarea în Rai - pentru cine este vrednic.
Și să vezi puhoi de întîmplări în aceste călătorii existențaiel, unele descrise cu umorul celui ce nu mai are nimic de pierdut (în Iad), altele cu gravitatea celui care își joacă mîntuirea pe o singură carte (în Rai). Sigur că, pînă la urmă, istețimea prevaleaza, așadar cei doi protagoniști, Dumitru și Sabin, vor reveni teferi acasă în Ocișor, căci nu le sunase încă ceasul ...

A fost o lectură binevenită. ca o clătire a ochilor după atîtea și atîtea prostii sofisticate de creative writing ce le suportă hîrtia în ultima vreme. Recomandat pentru cei ce vor să și rîdă, să se încrunte și la sfîrșit să pice oleacă pe gînduri.

sâmbătă, 25 februarie 2017

Sebastian Corn, Michael A. Haulică, Dănuț Ungureanu - 3.1

Volumul acesta se cheamă 3.1 nu pentru că ar fi vreo clonă a renumitului sistem de operare Windows din anii 90, ci pentru că sînt trei autori implicati, fiecare cu cîte o povestire, si este primul dintr-o serie de volume de același tip. Din cîte rețin, au apărut deja - sau poate erau doar în pregătire?!? = volumuele 3.2 și 3.3.

Povestirile din acest volum sînt:
Sebastian A. Corn - Epideemia
Michael Haulica - Povestea lui Calistrat Hadambu
Danut Ungureanu - Anatomic Graffiti 


Sînt trei povestiri binecunoscute fandomului româbesc, cît fandom o mao exista, căci se subțiază de șa an la an, cine le cunoaște nu este cazul să mai dea banii pe cărțulie - o numesc așa pentru că e mititică, sub 120 de pagini, pentru că și povestirile sînt totuși povestiri, deci reduse ca dimensiune.
În trei cuvinte și un sfert, povestirea lui S.A. Corn ne arată o societate aparent post-apocaliptică (nu reiese niciodată cu siguranță, deși indicații sînt multe) cu o organizare mai mult sau mai puțin ca a eschimoșilor, în care biologia este regină, iar atunci cînd ea eșuează, o stranie epidemie se declanșează, eu aș numi-o boala luatului lumii în cap. M. Haulică descrie o lume steampunk românesc-europeană (pare-mi-se că a și fost scrisă pentru o antologie steampunk) în care legiuni de zeppeline atacă și cuceresc o Europă în care marele pemiu este Danemarca (?!?) iar românii colcăie prin armata invadatoare - asta pentru a nu mai pomeni și intriga amoroasă ce constituie carnea acțiunii. În fine, D. Ungureanu excelează într-un umor subțire chiar dacă umorul nu ascunde tema gravă a dezumanizării sau mai bine zis a de-cerebralizării omului într-un univers viitor, de factură cyberpunk (Așteptînd în Ghermana, cumva?).

Cam atît. Vom mai vedea ce va mai fi cu 3.2, 3.3 și așa mai departe. (Just for fun, după Windows 3.1 a urmat cred Windows 3.11 for Networks și în fine regina balului, Windows 95, Oare a scris fiecare din cei trei autori cîte 95 de povestiri?)

marți, 21 februarie 2017

Narcisa Stoica - Taxidermie

La tîrgul Gaudeamus din toamna trecută m-am concentrat asupra autorilor români de S.F. și genuri conexe - fantasy, horror, și tot restul. Se publică și cărți românești, de autori tineri și relativ necunoscuți - problema este cum să te lipești de o editură și, mai ales, dacă iese ceva din toată afacerea, dar astea-s deja alte două discuții separate ... o altă poveste, vorba domnului Kipling.

Romanul de faţă aparţine de fantasy şi, sincer să fiu, laectura sa este mult mai antrenantă şi mai interessantă decît citirea a 1500 de pagini şi mai bine de băşini frumos ambalate de vreun corifeu al genului din lumea anglo-saxonă, gen Sanderson, Jordan, Cook sau alţii al căror numele nu îl mai reţin, darămite să le reţin şi titlurile cărămizilor, ca să nu mai zic de acţiune, personaje şi tot tacîmul.

Unica problemă pe care am decelat-o provine din faptul că este o copie mai mult sau mai puţin la indigo a poveştii din Preludiul Fundaţiei a lui Isaac Asimov. Şi cîte paralele se pot face ... străveyii sau nu ...
- În Preludiul Fundaţiei (PF) avem un Trantor compus din 800 de sectoare  - în Taxidermie (T) avem Imperiul celor 32 de satrapii compus din ... ei bine, 42 de satrapii, plus o provincie peninsulară rebelă
+ În PF sectoarele (sau un subset al lor, cel puţin) trebuie parcurse pentru realizarea obiectivului, adică culegerea de informaţii din care să reiasă că psihoistoria este fezabilă - în T satrapiile (sau o parte a lor) trebuie parcurse pentru realizarea obiectivului, adică găsirea liderului revel Vassar

+ În PF avem o suprapunere triplă de personaje (prim-ministrul imperial Eto Demerzel e totuna cu reporterul Chetter Hummin, dar şi cu robotul R. Daniel Olivaw) - în T avem doar o suprapunere dublă de personaje, şi apare în loc de dihotomia om-robot o dihotomie bărbat-femeie, că este mai în tendinţele politicallz+correct ale vremurilor tulburi ce le trăim
- Side-note - aşa cum capitolele din PF erau precedate de scurte note relevante din Enciclopedia Galactică, tot aşa se întîmplă şi în T, doar că este vorba de  Marea Enciclopedie a Imperiului celor 52 de satrapii
- Avem în PF un sector (Mycogen) renumit prin mîncarea cu gust deosebit bazat pe culturile de ciuperci? avem şi în T o satrapie renumită prin gustul mîncării pe bază de alge deosebite
- Similar sectorul universitar Streeling dedicat  cunoaşterii este omologul satrapiei Catedralei
- Sectorul rebel Wye este omologul peninsulei rebele Imaeki - ambele rebeliuni sînt înăbuşite în decursul acţiunii
- Galeriile de praf din T sînt omologul sectorului Dahl din PF
+ Avem o femeie pe post de bodyguard al eroului principal în ambele cărţi, şi amîndouă se pricep printre altele la mînuitul cuţitelor de luptă
- Avem o controversă Leggen în PF, şi există un personaj similar şi în T, cu o vinovăţie presupusă dar niciodată dovedită
+ În PF o expediţie meteorologică nevinovată duce la aproape+moartea eroului, iar în T acelaşi rol îl are o expediţie de vînătoare nevinovată scăpată de sub control

Şi or mai fi fost, dar astea îmi vin în minte ca fiind flagrante.

Dar ştii ceva? mie mi-a plăcut cartea, tocmai fiindcă imită cu destul suuces o bucată de Fundaţie care m-a încîntat la vremea ei.

joi, 16 februarie 2017

Tony Ballantyne - Twisted Metal

Tony Ballantyne, fiind englez din cîte am reținut, nu a avut noroc în viață. În viața lui literară, să ne înțelegem, că despre viața particulară nu am idee. (De fapt, am idee, căci am căutat pe net informații despre cartea citită, și am dat practic doar peste informații despre autor, și cică omul este asistent-profesor în IT undeva prin Oldham).

De ce nu are noroc? pentru că-i supus britanic și, deși britanicii au o șansă în plus pe piața de SF americană, totuși ei trebuie să încapă în acei 5% rămași după ce 95% din piața de carte SF este acaparată de autorii americani. Și uite așa, deși Twisted Metal nu-i cu nimic mai prejos decît orice roman-fluviu (că doar ăsta e trendul, de la 500 de pagini în sus, vorba aia, că noi ce altă treabă avem pe lume decît să masticăm pagină după pagină scrisă în dulcele stil modernist) al autorilor americani consacrați, practic nimeni nu a auzit de el.

Eu sigur nu auzisem pînă la tîrgul de carte Gaudeamus 2017, din noiembrie, cînd unul din expozanți adusese exclusiv cărți în engleză. O secțiune respectabilă din spațiu fusese alocat cărților la 5 lei (da, adică 500 de bani, sau aproape un euro jumate). Am cumpărat patru, și le voi descrie pe rînd, imediat după ce le citesc.

Judecînd după Twisted Metal (deja citită) și după a doua carte, cea pe care o parcurg acum (David Weber - By Schism Rent Asunder ... ia și tradu titlul ăsta, dacă îți dă mîna!), îmi pare rău că nu am achiziționat mai multe.
În esență, acțiunea se desfășoară pe o planetă numită Penrose, populată în întregime de roboți care au colonizat-o (nu se știe - încă - de unde provin ei, circulă legende că printre altele înseși măruntaiele pămîntului scuipă din cînd îm cînd afară roboți complet dezvoltați, creați aleatoriu din zvîrcolirile plutonice și ejectați prin anume locuri secrete).

Cea mai valoroasă resursă este metalul - fier, cupru, aur, și așa mai departe - iar operațiunea de metal twisting este chestia cea mai apropiată de sex pe care o cunosc roboții, și care duce invariabil la crearea unei noi minți robotice, de bebeluș, care este plasată într-un corp adecvat. Mi-a venit să rîd cînd am citit prima dată descrierea unei astfel de scene de sex, în care bărbatul-robot are rolul de a furniza o sîrmă de metal special, pe care femeia-robot o va răsuci și încolăci și impregna cu propria personalitate, dar și cu amintirile, dorințele și speranțele ei. Dar nu-i deloc de rîs ...

Planeta este în război, orașele-state ale roboților sînt pe cale să fie absorbite de hegemonii din Artemis, care înghit rînd pe rînd oponenții din Stark, Wien, Turing City (toponimia,după cum vedeți, reprezintă o reverență față de niște minți științifice și matematice luminate, de la Roger Penrose la Alan Turing, trecînd pe la Norbert Wiener ...). Războiul este cîștigat de un robot special, general de geniu, fiu nelegitim al conducătorului Artemisian, fiu care trebuie să-și dovedească valoarea cucerind nu doar sus-pomenitele orașe-state, ci și subcontinentul nordic, înghețat, protejat de munți cît Everestul și de o populație robotică mai fanatică în credința sa decît fanatizații roboți-infanteriști Artemisieni.

Cine trece peste șocul primelor 20-25 de pagini (nu e mult, prin recenziile altor cărți făcute de alți cititori se întîmplă să fie cerută clemență pentru primele 100 de pagini ... autorul s-a încălzit mai greu ... sau chiar pentru o întreagă primă jumătate de carte ... și v-ma zis că-n zilele noastre licitația începe de pe la 400-500 de pagini în sus), deci cine trece peste acest șoc va avea parte de o surpriză plăcută, atît în ce privește scriitura, cît și personajele și acțiunea.

Firește, fiind parte dintr-un ciclu, Twisted Metal se încheie cam în coadă de pește, și acuma stau și mă întreb: eu de unde fac rost de volumele 2 și 3 ale seriei?!?

marți, 27 decembrie 2016

Cora C. White - Devoratorii de chipuri

Ce ar fi de spus despre această carte? Că este tipărită pe o hîrtie de calitate, că are coperți lucioase, și că a fost pusă la reducere cu ocazia tîrgului de carte Gaudeamus din noiembrie 2016, ceea ce mi-a și permis s-o cumpăr.

Totuși, cartea cică a fost publicată chiar în toamna 2016, Curios mod de promovare. Sau poate nu mai țin eu minte la ce a fost reducere și la ce nu ...

Am eu în ultima vreme o slăbiciune pentru scrierile autorilor români - pur și simplu din cauză că-s slabe speranțe ca aceștia să apară în format electronic, în cine știe ce stream de torente, Această cinste este firește rezervată doar autorilor străini cut ștaif, de preferință americani (95% din ei) și generatori de best-sellere / blockbustere / page-turnere, sau cum vreți să le ziceți.

Nu, Cora C. White nu este o autoare străină, ci un simplu pseudonim al unei românce. La Mulți Ani, Cornelia! avînd în vedere ca mai-ieri alaltăieri (20 decembrie, nu spui anul, deși e scris în clar pe coperta a patra) a fost ziua ta de naștere. Pseudonimul merge pe urmele mai mult sau mai puțin glorioase ale unui Harry T. Francis sau Patrick Herbert (cine știe oleacă de S.F. românesc, cunoaște), dacă nu chiar pînă la nn Sebastian A. Corn (nu, scrierile acestoa nu au nici un fel de vino-ncoa pentru mine, poate cu excepţia lui HTF, la care povestra are totuşi un început, mijloc şi sfîrşit).


Despre roman în sine nu am multe de spus, decît că e scris curățel, se desfășoară pe mai multe planuri, atît temporale, cît și lăuntric-psihologice, că în buna tradiție feminist-militantă a noului val bărbații e mai mult niște porci, pe cînd femeile e cele mai tari și ajunge la un fel de iluminare (dezacordurile sînt voite, să n-avem vorbe!).

Apare și Alice din țara minunilor, pe post de porn-schoolgirl (într-un fel), regăsim și tema accidentului care duce la comă și la prizonieratul în propriul creier, stil Călătorie în jurul craniului meu, și iluminarea de care am pomenit, ba chiar și doi-trei monstruleți,

Cam amestecată ciorba, dacă mă întrebi pe mine, Și la sfîrșit a mai rămas coșmarul.

De ce am pomenit de coșmar? Păi, spre deosebire de horror-ul cu accente gotice scris de Oliviu Crâznic, și pe care nu l-am putut duce la bun sfîrșit, cu toată bunăvoința, pe Devoratorii aci de față i-am terminat tîrîș-grăpiș. Nu, nu există nici o revelație la final (nu pentru mine, care nu mă bag la subtexte, intertextualitate și nivele de lectură), nu a fost nici o grabă spre a vedea cum se termină totul ... nu nimic.

Am rămas doar cu un cui în creier, un amănunt - similaritatea cu Oceanul de la capătul aleii în ceea ce priveşte înţepătura din picior care este semnul unei invadări a corpului de către o entitate exterioară. (La Gaiman amănuntul avea importanţa sa în economia poveştii, aici nu prea e cazul). Sigur că pare ceva cu totul minor, dar mă tem că, pe termen lung, cu asta voi rămîne din tot romanul.

Cu asta, şi cu ideea ciudată de a închiria pe bani frumoşi pentru doar două persoane toate camerele unei pensiuni izolate de la munte. Şi cînd am aflat că toate camerele nefolosite erau închise cu cheia, cît am tremurat de excitare preconizînd intrarea prin efracţie şi explorarea unor mistere întunecate! N+a fost să fie ...

joi, 12 februarie 2015

Elizabeth Moon - Trading in danger

O lectură ușurică, lină; este primul volum al unei serii care se cheamă Vatta's War, iar aici avem primele ostilități descrise prin prisma domnișoarei căpitan Vatta, Kylara Vatta. Tipa rocmai a fost silită să se ceară afară din Acadenia Militară din Slotter Key (asta e o planetă) din cauză că a fost mult prea încrezătoare într-unul din colegi (neah, nu e vorba de sex, ci de religie ... ei, ca să vezi!).

Noroc ăc tatăl ei e șeful unei importante rețele de trasportatori-comercianți, și îi dă pe mînă o navă de dus șa fier vechi, așa, ca primă însărcinare, să vadă și ea cum e viața adevărată.

Tipa are un talent înnăscut să se bage în bucluc, norco cu echipajul credincios și experimentat, și cu bruma de antrenament militar care o scoate adesea de la strîmtoare, ba chiar și cu niște bănișori în plus, tocmai buni pentru a salva astronava de la programul Rabla și a o folosi pe mai departe în comerț.

Universul schițat este îndeajuns de credibil, cu corporații mamut, o firmă care are monopol exclusiv asupra ansiblurilor (comunicațiile inter-sisteme solare), mercenari buni, pirați răi, războaie civile planetare, Ghilde ale Ofițerilor spațiali. și așa mai departe.

Mai sînt cică patru cărți în acest ciclu. O să pun mîna și pe ele cît de curînd ...

marți, 10 februarie 2015

Andy Weir - Marțianul

Uite o poveste simplă care din punctul meu de vedere bate de departe mult-lăudata trilogie marțiană a lui K.S. Robinson. (La naiba, cred că pînă și Prințesa Marțiană a lui E.R. Burroughs e mai interesantă decît lălăiala lui Robinson, ba chiar și Aelita lui A. Tolstoi, dacă tot am deschis discuția).

Personajul principal Mark Watney este un astronaut abandonat din greșeală pe Marte în timpul unei furtuni de nisip ucigașe. Omul, botanist de meserie, refuză însă să se predea și încearcă toate trucurile posibile și imposibile pentru a-și prelungi existența, în ideea că următoarea expediție pe planeta roșie, deja planificată, va ajunge la timp ca să-l salveze.

 Ușor de zis, greu defăcut, căci inițial singura "armă" avută la dispoziție este Hab-ul, habitatul expediției, cu oxigenatorul, purificatorul de apă, reciclatorul și așa mai departe, plus o fermă de celule solare, plus două rovere marțieni, plus o mică pilă cu plutoniu (bun doar să genereze căldură, dar asta e, ne descurcăm cu ce avem), și ceva alimente concentrate.

Aha, păi deja avem ditamai arsenalul, nu o simplă armă. Un arsenal cam fragil, predispus la defecte, totuși.


Pe de altă parte ... bun, dar alimentele n-o să ajungă mai mult de un sfert din perioada necesară. Ce ne facem? Păi, cultivăm cartofi. De unde cartofi? Din rezerva specială de Thanksgiving. (bine că nu le dăduseră și un curcan viu, că nebunul era în stare să facă și un coteț de orătănii). Cu ce uzi recolta? Păi cu extract de hidrazină - he he, nu e chiar așa de simplu, că ăla e un combustibil de rachetă extrem de reactiv. Cu ce îl fertilizezi? (asta e simplă, cu ce arunci la budă). Și așa mai departe ...

Pe urmă, ce te faci. că amplasamentul noii expediții e la peste 3000 de kilometri distanță? Păi, dai o tură pînă acolo cu roverele. Bine. bine, dar cum le încălzești, ce mănînci, ce bei, cum limpezești aerul? Și dacă plimbi aparatele după tine, de unde curent să le alimentezi?  Ei, n-a zis nimeni că e simplu ... E fezabil, dar greu ...

Dar dacă vrei să iei legătura cu Pămîntul, să le zici că ești viu și că să se grăbească cu salvarea aia, că nu se știe? păi, faci un drum ceva mai scurt, pînă în locul unde zace în neștiință unul din mulții roboței marțieni din zilele noastre ... îi știți, se cheamă Pathfinder, Sojourner, Opportunity, și așa mai departe. Dar dacă după aia scurtcircuitezi din greșeală electronica delicată a roboțelului? Păi, cît de prost (a se citi neatent) poți să fii ca să faci așa poznă, mai ales în contextul puținătății cronice a curentului? Ei, uite că poți ...

Și tot așa ... mai cu un accident de depresurizare a Hab-ului, mai cu o răsturnare accidentală a roverului într-o groapă (master-planul de autostrăzi de pe Marte nu e nici acum gata), mai cu necesitatea de a produce combustibil dar și de a jumuli aproape total treapta de lansare a următoarei expediții, uite-așa trece timpul pe Marte, din sol în sol (așa a numit autorul ziua marțiană de 24 de ore și jumătate: sol).

Ce să zic? Păi, e frumos, captivant, plin de numere și calcule tehnice, o tonă de tehnologii aruncate în fața cititorului avizat sau neavizat, suspans (oare o scăpa pînă la urmă? lasă că vedeți voi ...), mai-mai că-mi vine să iau creionul și hîrtia și să caut nod în papură, dacă n-aș ști că lumea e plină de maniaci care exact asta fac, și/și mai și publică rezultatele cotcodăcind că au găsit o eroare ... păi, nu ne înțelegem om cu persoană cînd vine vorba de efectele ciudate dovedite practic pe amărîta aia de Lună, și o să ne înțelegem despre Marte, unde nici un om n-a pășit niciodată?

Cam asta e treaba din punct de vedre al "marțianului" narator - povestea-i spusă în majoritate la persoana întîi, dar uneori apare și vocea auctorială cu referire la ce pățește Mark, nemaivorbind de scurtele secvențe petrecute pe Pămînt, unde lumea pune osul, timpul și banii la bătaie să-l scape pe individ ... și cei care plătesc cu maximum de timp sînt foștii colegi de expediție, care se hotărăsc să întoarcă hărăbaia cosmică și să-l aducă înapoi pe botanistul nostru emerit (am pomenit cumva că asta-i specialitatea sa științifică de bază?). Nu, nu fac o întoarcere din trei mișcări și pleacă pe contrasens către Marte, sîntem în spațiu, ce naiba! știți bine că aici e treabă delicată, calculată la milimetru, că-i astronavă, nu chefereu!

Așadar, avem de-a face cu o reproducere modernă a Insulei Misterioase, căci ne arată mai degrabă inventivitatea tehnologică umană de care era plin romanul lui Jules Verne. Robinson Crusoe, cu ale sale cugetări moral-filozofice, nu are mai nimic de-a face cu cartea lui Weir, deși dacă te apuci să numeri, și Crusoe și Watney tot cîte unul erau, în timp ce oamenii lui Verne începeau numărătoarea de la 5 încolo. Dar ... parcă lipsește, așa, un pic, un căpitan Nemo ... sau poate un Vineri ...