duminică, 6 septembrie 2020
luni, 27 februarie 2017
Marcel Petrișor - Strigoii Ocișorului
Uite și o carte de snoave, cumva într-o bună tradiție pornită de la Ion Creangă, dacă nu chiar de la Anton Pann, și care ne avertizează de la bun început: "Cititorule, povestirile acestea nu s-au petrecut decat in mintea unor oameni pentru care lumea n-are margini, pentru care vremea curge ca apa si pentru care cerul si pamantul nu-s chiar atat de despartite precum se crede. Dovada ca, de veacuri, pamanteanul din Ocisor, in serile lungi de iarnă, se repede ba pe Calea Laptelui, pentru a da o raită pe la Porțile Raiului, ba alteori, cu năduf chiar, pana in Iad, sa se mai certe cu Dracul pentru cate-i ies pe dos ori altcum decat le vrea el."
Ocișorul este un sat component al comunei Vața din Hunedoara, de fapt la limita județelor Arad și Hunedoara, undeva în Apuseni, pe valea Crișului Alb. Este un fel de Ociu mai mic - Ociu e localitatea megieșă, așa cum sînt și Brotuna sau Hălmagiu, des pomenite în cadrul volumului. Lume amestecată în Ocișor, cu popi, țîrcovnici, birtași, familii întemeiate, și toate sau mai toate au un rol de jucat în pățaniile celor doi eroi principali.
Unul a avut drept sarcină să se scoboare în ias și să slujească șapte ani la porțile celor șapte păcate capitale, și așa de bine aslujit. că era să-și iasă Iadul din țîțîni și să crape Talpa Iadului, să dispară pe veci răutatea din lume. Celălalt, căruțaș de mare anvergură, se trezește purtat cu tot cu cai prin multele și feluritele Vămi ale Văzduhului, unde sînt judecate faptele muritorilor înainte de intrarea în Rai - pentru cine este vrednic.
Și să vezi puhoi de întîmplări în aceste călătorii existențaiel, unele descrise cu umorul celui ce nu mai are nimic de pierdut (în Iad), altele cu gravitatea celui care își joacă mîntuirea pe o singură carte (în Rai). Sigur că, pînă la urmă, istețimea prevaleaza, așadar cei doi protagoniști, Dumitru și Sabin, vor reveni teferi acasă în Ocișor, căci nu le sunase încă ceasul ...
A fost o lectură binevenită. ca o clătire a ochilor după atîtea și atîtea prostii sofisticate de creative writing ce le suportă hîrtia în ultima vreme. Recomandat pentru cei ce vor să și rîdă, să se încrunte și la sfîrșit să pice oleacă pe gînduri.
sâmbătă, 25 februarie 2017
Sebastian Corn, Michael A. Haulică, Dănuț Ungureanu - 3.1
Volumul acesta se cheamă 3.1 nu pentru că ar fi vreo clonă a renumitului sistem de operare Windows din anii 90, ci pentru că sînt trei autori implicati, fiecare cu cîte o povestire, si este primul dintr-o serie de volume de același tip. Din cîte rețin, au apărut deja - sau poate erau doar în pregătire?!? = volumuele 3.2 și 3.3.
Povestirile din acest volum sînt:
Sebastian A. Corn - Epideemia
Michael Haulica - Povestea lui Calistrat Hadambu
Danut Ungureanu - Anatomic Graffiti
Sînt trei povestiri binecunoscute fandomului româbesc, cît fandom o mao exista, căci se subțiază de șa an la an, cine le cunoaște nu este cazul să mai dea banii pe cărțulie - o numesc așa pentru că e mititică, sub 120 de pagini, pentru că și povestirile sînt totuși povestiri, deci reduse ca dimensiune.
În trei cuvinte și un sfert, povestirea lui S.A. Corn ne arată o societate aparent post-apocaliptică (nu reiese niciodată cu siguranță, deși indicații sînt multe) cu o organizare mai mult sau mai puțin ca a eschimoșilor, în care biologia este regină, iar atunci cînd ea eșuează, o stranie epidemie se declanșează, eu aș numi-o boala luatului lumii în cap. M. Haulică descrie o lume steampunk românesc-europeană (pare-mi-se că a și fost scrisă pentru o antologie steampunk) în care legiuni de zeppeline atacă și cuceresc o Europă în care marele pemiu este Danemarca (?!?) iar românii colcăie prin armata invadatoare - asta pentru a nu mai pomeni și intriga amoroasă ce constituie carnea acțiunii. În fine, D. Ungureanu excelează într-un umor subțire chiar dacă umorul nu ascunde tema gravă a dezumanizării sau mai bine zis a de-cerebralizării omului într-un univers viitor, de factură cyberpunk (Așteptînd în Ghermana, cumva?).
Cam atît. Vom mai vedea ce va mai fi cu 3.2, 3.3 și așa mai departe. (Just for fun, după Windows 3.1 a urmat cred Windows 3.11 for Networks și în fine regina balului, Windows 95, Oare a scris fiecare din cei trei autori cîte 95 de povestiri?)
Povestirile din acest volum sînt:
Sebastian A. Corn - Epideemia
Michael Haulica - Povestea lui Calistrat Hadambu
Danut Ungureanu - Anatomic Graffiti
Sînt trei povestiri binecunoscute fandomului româbesc, cît fandom o mao exista, căci se subțiază de șa an la an, cine le cunoaște nu este cazul să mai dea banii pe cărțulie - o numesc așa pentru că e mititică, sub 120 de pagini, pentru că și povestirile sînt totuși povestiri, deci reduse ca dimensiune.
Cam atît. Vom mai vedea ce va mai fi cu 3.2, 3.3 și așa mai departe. (Just for fun, după Windows 3.1 a urmat cred Windows 3.11 for Networks și în fine regina balului, Windows 95, Oare a scris fiecare din cei trei autori cîte 95 de povestiri?)
marți, 21 februarie 2017
Narcisa Stoica - Taxidermie
La tîrgul Gaudeamus din toamna trecută m-am concentrat asupra autorilor români de S.F. și genuri conexe - fantasy, horror, și tot restul. Se publică și cărți românești, de autori tineri și relativ necunoscuți - problema este cum să te lipești de o editură și, mai ales, dacă iese ceva din toată afacerea, dar astea-s deja alte două discuții separate ... o altă poveste, vorba domnului Kipling.
Romanul de faţă aparţine de fantasy şi, sincer să fiu, laectura sa este mult mai antrenantă şi mai interessantă decît citirea a 1500 de pagini şi mai bine de băşini frumos ambalate de vreun corifeu al genului din lumea anglo-saxonă, gen Sanderson, Jordan, Cook sau alţii al căror numele nu îl mai reţin, darămite să le reţin şi titlurile cărămizilor, ca să nu mai zic de acţiune, personaje şi tot tacîmul.
Unica problemă pe care am decelat-o provine din faptul că este o copie mai mult sau mai puţin la indigo a poveştii din Preludiul Fundaţiei a lui Isaac Asimov. Şi cîte paralele se pot face ... străveyii sau nu ...
- În Preludiul Fundaţiei (PF) avem un Trantor compus din 800 de sectoare - în Taxidermie (T) avem Imperiul celor 32 de satrapii compus din ... ei bine, 42 de satrapii, plus o provincie peninsulară rebelă
+ În PF sectoarele (sau un subset al lor, cel puţin) trebuie parcurse pentru realizarea obiectivului, adică culegerea de informaţii din care să reiasă că psihoistoria este fezabilă - în T satrapiile (sau o parte a lor) trebuie parcurse pentru realizarea obiectivului, adică găsirea liderului revel Vassar
+ În PF avem o suprapunere triplă de personaje (prim-ministrul imperial Eto Demerzel e totuna cu reporterul Chetter Hummin, dar şi cu robotul R. Daniel Olivaw) - în T avem doar o suprapunere dublă de personaje, şi apare în loc de dihotomia om-robot o dihotomie bărbat-femeie, că este mai în tendinţele politicallz+correct ale vremurilor tulburi ce le trăim
- Side-note - aşa cum capitolele din PF erau precedate de scurte note relevante din Enciclopedia Galactică, tot aşa se întîmplă şi în T, doar că este vorba de Marea Enciclopedie a Imperiului celor 52 de satrapii
- Avem în PF un sector (Mycogen) renumit prin mîncarea cu gust deosebit bazat pe culturile de ciuperci? avem şi în T o satrapie renumită prin gustul mîncării pe bază de alge deosebite
- Similar sectorul universitar Streeling dedicat cunoaşterii este omologul satrapiei Catedralei
- Sectorul rebel Wye este omologul peninsulei rebele Imaeki - ambele rebeliuni sînt înăbuşite în decursul acţiunii
- Galeriile de praf din T sînt omologul sectorului Dahl din PF
+ Avem o femeie pe post de bodyguard al eroului principal în ambele cărţi, şi amîndouă se pricep printre altele la mînuitul cuţitelor de luptă
- Avem o controversă Leggen în PF, şi există un personaj similar şi în T, cu o vinovăţie presupusă dar niciodată dovedită
+ În PF o expediţie meteorologică nevinovată duce la aproape+moartea eroului, iar în T acelaşi rol îl are o expediţie de vînătoare nevinovată scăpată de sub control
Şi or mai fi fost, dar astea îmi vin în minte ca fiind flagrante.
Dar ştii ceva? mie mi-a plăcut cartea, tocmai fiindcă imită cu destul suuces o bucată de Fundaţie care m-a încîntat la vremea ei.
Romanul de faţă aparţine de fantasy şi, sincer să fiu, laectura sa este mult mai antrenantă şi mai interessantă decît citirea a 1500 de pagini şi mai bine de băşini frumos ambalate de vreun corifeu al genului din lumea anglo-saxonă, gen Sanderson, Jordan, Cook sau alţii al căror numele nu îl mai reţin, darămite să le reţin şi titlurile cărămizilor, ca să nu mai zic de acţiune, personaje şi tot tacîmul.
Unica problemă pe care am decelat-o provine din faptul că este o copie mai mult sau mai puţin la indigo a poveştii din Preludiul Fundaţiei a lui Isaac Asimov. Şi cîte paralele se pot face ... străveyii sau nu ...
- În Preludiul Fundaţiei (PF) avem un Trantor compus din 800 de sectoare - în Taxidermie (T) avem Imperiul celor 32 de satrapii compus din ... ei bine, 42 de satrapii, plus o provincie peninsulară rebelă
+ În PF sectoarele (sau un subset al lor, cel puţin) trebuie parcurse pentru realizarea obiectivului, adică culegerea de informaţii din care să reiasă că psihoistoria este fezabilă - în T satrapiile (sau o parte a lor) trebuie parcurse pentru realizarea obiectivului, adică găsirea liderului revel Vassar
+ În PF avem o suprapunere triplă de personaje (prim-ministrul imperial Eto Demerzel e totuna cu reporterul Chetter Hummin, dar şi cu robotul R. Daniel Olivaw) - în T avem doar o suprapunere dublă de personaje, şi apare în loc de dihotomia om-robot o dihotomie bărbat-femeie, că este mai în tendinţele politicallz+correct ale vremurilor tulburi ce le trăim
- Side-note - aşa cum capitolele din PF erau precedate de scurte note relevante din Enciclopedia Galactică, tot aşa se întîmplă şi în T, doar că este vorba de Marea Enciclopedie a Imperiului celor 52 de satrapii
- Avem în PF un sector (Mycogen) renumit prin mîncarea cu gust deosebit bazat pe culturile de ciuperci? avem şi în T o satrapie renumită prin gustul mîncării pe bază de alge deosebite
- Similar sectorul universitar Streeling dedicat cunoaşterii este omologul satrapiei Catedralei
- Sectorul rebel Wye este omologul peninsulei rebele Imaeki - ambele rebeliuni sînt înăbuşite în decursul acţiunii
- Galeriile de praf din T sînt omologul sectorului Dahl din PF
+ Avem o femeie pe post de bodyguard al eroului principal în ambele cărţi, şi amîndouă se pricep printre altele la mînuitul cuţitelor de luptă
- Avem o controversă Leggen în PF, şi există un personaj similar şi în T, cu o vinovăţie presupusă dar niciodată dovedită
+ În PF o expediţie meteorologică nevinovată duce la aproape+moartea eroului, iar în T acelaşi rol îl are o expediţie de vînătoare nevinovată scăpată de sub control
Şi or mai fi fost, dar astea îmi vin în minte ca fiind flagrante.
Dar ştii ceva? mie mi-a plăcut cartea, tocmai fiindcă imită cu destul suuces o bucată de Fundaţie care m-a încîntat la vremea ei.
joi, 16 februarie 2017
Tony Ballantyne - Twisted Metal
Tony Ballantyne, fiind englez din cîte am reținut, nu a avut noroc în viață. În viața lui literară, să ne înțelegem, că despre viața particulară nu am idee. (De fapt, am idee, căci am căutat pe net informații despre cartea citită, și am dat practic doar peste informații despre autor, și cică omul este asistent-profesor în IT undeva prin Oldham).
De ce nu are noroc? pentru că-i supus britanic și, deși britanicii au o șansă în plus pe piața de SF americană, totuși ei trebuie să încapă în acei 5% rămași după ce 95% din piața de carte SF este acaparată de autorii americani. Și uite așa, deși Twisted Metal nu-i cu nimic mai prejos decît orice roman-fluviu (că doar ăsta e trendul, de la 500 de pagini în sus, vorba aia, că noi ce altă treabă avem pe lume decît să masticăm pagină după pagină scrisă în dulcele stil modernist) al autorilor americani consacrați, practic nimeni nu a auzit de el.
Eu sigur nu auzisem pînă la tîrgul de carte Gaudeamus 2017, din noiembrie, cînd unul din expozanți adusese exclusiv cărți în engleză. O secțiune respectabilă din spațiu fusese alocat cărților la 5 lei (da, adică 500 de bani, sau aproape un euro jumate). Am cumpărat patru, și le voi descrie pe rînd, imediat după ce le citesc.
Judecînd după Twisted Metal (deja citită) și după a doua carte, cea pe care o parcurg acum (David Weber - By Schism Rent Asunder ... ia și tradu titlul ăsta, dacă îți dă mîna!), îmi pare rău că nu am achiziționat mai multe.
În esență, acțiunea se desfășoară pe o planetă numită Penrose, populată în întregime de roboți care au colonizat-o (nu se știe - încă - de unde provin ei, circulă legende că printre altele înseși măruntaiele pămîntului scuipă din cînd îm cînd afară roboți complet dezvoltați, creați aleatoriu din zvîrcolirile plutonice și ejectați prin anume locuri secrete).
Cea mai valoroasă resursă este metalul - fier, cupru, aur, și așa mai departe - iar operațiunea de metal twisting este chestia cea mai apropiată de sex pe care o cunosc roboții, și care duce invariabil la crearea unei noi minți robotice, de bebeluș, care este plasată într-un corp adecvat. Mi-a venit să rîd cînd am citit prima dată descrierea unei astfel de scene de sex, în care bărbatul-robot are rolul de a furniza o sîrmă de metal special, pe care femeia-robot o va răsuci și încolăci și impregna cu propria personalitate, dar și cu amintirile, dorințele și speranțele ei. Dar nu-i deloc de rîs ...
Planeta este în război, orașele-state ale roboților sînt pe cale să fie absorbite de hegemonii din Artemis, care înghit rînd pe rînd oponenții din Stark, Wien, Turing City (toponimia,după cum vedeți, reprezintă o reverență față de niște minți științifice și matematice luminate, de la Roger Penrose la Alan Turing, trecînd pe la Norbert Wiener ...). Războiul este cîștigat de un robot special, general de geniu, fiu nelegitim al conducătorului Artemisian, fiu care trebuie să-și dovedească valoarea cucerind nu doar sus-pomenitele orașe-state, ci și subcontinentul nordic, înghețat, protejat de munți cît Everestul și de o populație robotică mai fanatică în credința sa decît fanatizații roboți-infanteriști Artemisieni.
Cine trece peste șocul primelor 20-25 de pagini (nu e mult, prin recenziile altor cărți făcute de alți cititori se întîmplă să fie cerută clemență pentru primele 100 de pagini ... autorul s-a încălzit mai greu ... sau chiar pentru o întreagă primă jumătate de carte ... și v-ma zis că-n zilele noastre licitația începe de pe la 400-500 de pagini în sus), deci cine trece peste acest șoc va avea parte de o surpriză plăcută, atît în ce privește scriitura, cît și personajele și acțiunea.
Firește, fiind parte dintr-un ciclu, Twisted Metal se încheie cam în coadă de pește, și acuma stau și mă întreb: eu de unde fac rost de volumele 2 și 3 ale seriei?!?
De ce nu are noroc? pentru că-i supus britanic și, deși britanicii au o șansă în plus pe piața de SF americană, totuși ei trebuie să încapă în acei 5% rămași după ce 95% din piața de carte SF este acaparată de autorii americani. Și uite așa, deși Twisted Metal nu-i cu nimic mai prejos decît orice roman-fluviu (că doar ăsta e trendul, de la 500 de pagini în sus, vorba aia, că noi ce altă treabă avem pe lume decît să masticăm pagină după pagină scrisă în dulcele stil modernist) al autorilor americani consacrați, practic nimeni nu a auzit de el.
Eu sigur nu auzisem pînă la tîrgul de carte Gaudeamus 2017, din noiembrie, cînd unul din expozanți adusese exclusiv cărți în engleză. O secțiune respectabilă din spațiu fusese alocat cărților la 5 lei (da, adică 500 de bani, sau aproape un euro jumate). Am cumpărat patru, și le voi descrie pe rînd, imediat după ce le citesc.
Judecînd după Twisted Metal (deja citită) și după a doua carte, cea pe care o parcurg acum (David Weber - By Schism Rent Asunder ... ia și tradu titlul ăsta, dacă îți dă mîna!), îmi pare rău că nu am achiziționat mai multe.
Cea mai valoroasă resursă este metalul - fier, cupru, aur, și așa mai departe - iar operațiunea de metal twisting este chestia cea mai apropiată de sex pe care o cunosc roboții, și care duce invariabil la crearea unei noi minți robotice, de bebeluș, care este plasată într-un corp adecvat. Mi-a venit să rîd cînd am citit prima dată descrierea unei astfel de scene de sex, în care bărbatul-robot are rolul de a furniza o sîrmă de metal special, pe care femeia-robot o va răsuci și încolăci și impregna cu propria personalitate, dar și cu amintirile, dorințele și speranțele ei. Dar nu-i deloc de rîs ...
Planeta este în război, orașele-state ale roboților sînt pe cale să fie absorbite de hegemonii din Artemis, care înghit rînd pe rînd oponenții din Stark, Wien, Turing City (toponimia,după cum vedeți, reprezintă o reverență față de niște minți științifice și matematice luminate, de la Roger Penrose la Alan Turing, trecînd pe la Norbert Wiener ...). Războiul este cîștigat de un robot special, general de geniu, fiu nelegitim al conducătorului Artemisian, fiu care trebuie să-și dovedească valoarea cucerind nu doar sus-pomenitele orașe-state, ci și subcontinentul nordic, înghețat, protejat de munți cît Everestul și de o populație robotică mai fanatică în credința sa decît fanatizații roboți-infanteriști Artemisieni.
Cine trece peste șocul primelor 20-25 de pagini (nu e mult, prin recenziile altor cărți făcute de alți cititori se întîmplă să fie cerută clemență pentru primele 100 de pagini ... autorul s-a încălzit mai greu ... sau chiar pentru o întreagă primă jumătate de carte ... și v-ma zis că-n zilele noastre licitația începe de pe la 400-500 de pagini în sus), deci cine trece peste acest șoc va avea parte de o surpriză plăcută, atît în ce privește scriitura, cît și personajele și acțiunea.
Firește, fiind parte dintr-un ciclu, Twisted Metal se încheie cam în coadă de pește, și acuma stau și mă întreb: eu de unde fac rost de volumele 2 și 3 ale seriei?!?
marți, 27 decembrie 2016
Cora C. White - Devoratorii de chipuri
Ce ar fi de spus despre această carte? Că este tipărită pe o hîrtie de calitate, că are coperți lucioase, și că a fost pusă la reducere cu ocazia tîrgului de carte Gaudeamus din noiembrie 2016, ceea ce mi-a și permis s-o cumpăr.
Totuși, cartea cică a fost publicată chiar în toamna 2016, Curios mod de promovare. Sau poate nu mai țin eu minte la ce a fost reducere și la ce nu ...
Am eu în ultima vreme o slăbiciune pentru scrierile autorilor români - pur și simplu din cauză că-s slabe speranțe ca aceștia să apară în format electronic, în cine știe ce stream de torente, Această cinste este firește rezervată doar autorilor străini cut ștaif, de preferință americani (95% din ei) și generatori de best-sellere / blockbustere / page-turnere, sau cum vreți să le ziceți.
Nu, Cora C. White nu este o autoare străină, ci un simplu pseudonim al unei românce. La Mulți Ani, Cornelia! avînd în vedere ca mai-ieri alaltăieri (20 decembrie, nu spui anul, deși e scris în clar pe coperta a patra) a fost ziua ta de naștere. Pseudonimul merge pe urmele mai mult sau mai puțin glorioase ale unui Harry T. Francis sau Patrick Herbert (cine știe oleacă de S.F. românesc, cunoaște), dacă nu chiar pînă la nn Sebastian A. Corn (nu, scrierile acestoa nu au nici un fel de vino-ncoa pentru mine, poate cu excepţia lui HTF, la care povestra are totuşi un început, mijloc şi sfîrşit).
Despre roman în sine nu am multe de spus, decît că e scris curățel, se desfășoară pe mai multe planuri, atît temporale, cît și lăuntric-psihologice, că în buna tradiție feminist-militantă a noului val bărbații e mai mult niște porci, pe cînd femeile e cele mai tari și ajunge la un fel de iluminare (dezacordurile sînt voite, să n-avem vorbe!).
Apare și Alice din țara minunilor, pe post de porn-schoolgirl (într-un fel), regăsim și tema accidentului care duce la comă și la prizonieratul în propriul creier, stil Călătorie în jurul craniului meu, și iluminarea de care am pomenit, ba chiar și doi-trei monstruleți,
Cam amestecată ciorba, dacă mă întrebi pe mine, Și la sfîrșit a mai rămas coșmarul.
De ce am pomenit de coșmar? Păi, spre deosebire de horror-ul cu accente gotice scris de Oliviu Crâznic, și pe care nu l-am putut duce la bun sfîrșit, cu toată bunăvoința, pe Devoratorii aci de față i-am terminat tîrîș-grăpiș. Nu, nu există nici o revelație la final (nu pentru mine, care nu mă bag la subtexte, intertextualitate și nivele de lectură), nu a fost nici o grabă spre a vedea cum se termină totul ... nu nimic.
Am rămas doar cu un cui în creier, un amănunt - similaritatea cu Oceanul de la capătul aleii în ceea ce priveşte înţepătura din picior care este semnul unei invadări a corpului de către o entitate exterioară. (La Gaiman amănuntul avea importanţa sa în economia poveştii, aici nu prea e cazul). Sigur că pare ceva cu totul minor, dar mă tem că, pe termen lung, cu asta voi rămîne din tot romanul.
Cu asta, şi cu ideea ciudată de a închiria pe bani frumoşi pentru doar două persoane toate camerele unei pensiuni izolate de la munte. Şi cînd am aflat că toate camerele nefolosite erau închise cu cheia, cît am tremurat de excitare preconizînd intrarea prin efracţie şi explorarea unor mistere întunecate! N+a fost să fie ...
Totuși, cartea cică a fost publicată chiar în toamna 2016, Curios mod de promovare. Sau poate nu mai țin eu minte la ce a fost reducere și la ce nu ...
Am eu în ultima vreme o slăbiciune pentru scrierile autorilor români - pur și simplu din cauză că-s slabe speranțe ca aceștia să apară în format electronic, în cine știe ce stream de torente, Această cinste este firește rezervată doar autorilor străini cut ștaif, de preferință americani (95% din ei) și generatori de best-sellere / blockbustere / page-turnere, sau cum vreți să le ziceți.
Nu, Cora C. White nu este o autoare străină, ci un simplu pseudonim al unei românce. La Mulți Ani, Cornelia! avînd în vedere ca mai-ieri alaltăieri (20 decembrie, nu spui anul, deși e scris în clar pe coperta a patra) a fost ziua ta de naștere. Pseudonimul merge pe urmele mai mult sau mai puțin glorioase ale unui Harry T. Francis sau Patrick Herbert (cine știe oleacă de S.F. românesc, cunoaște), dacă nu chiar pînă la nn Sebastian A. Corn (nu, scrierile acestoa nu au nici un fel de vino-ncoa pentru mine, poate cu excepţia lui HTF, la care povestra are totuşi un început, mijloc şi sfîrşit).
Despre roman în sine nu am multe de spus, decît că e scris curățel, se desfășoară pe mai multe planuri, atît temporale, cît și lăuntric-psihologice, că în buna tradiție feminist-militantă a noului val bărbații e mai mult niște porci, pe cînd femeile e cele mai tari și ajunge la un fel de iluminare (dezacordurile sînt voite, să n-avem vorbe!).
Apare și Alice din țara minunilor, pe post de porn-schoolgirl (într-un fel), regăsim și tema accidentului care duce la comă și la prizonieratul în propriul creier, stil Călătorie în jurul craniului meu, și iluminarea de care am pomenit, ba chiar și doi-trei monstruleți,
Cam amestecată ciorba, dacă mă întrebi pe mine, Și la sfîrșit a mai rămas coșmarul.
De ce am pomenit de coșmar? Păi, spre deosebire de horror-ul cu accente gotice scris de Oliviu Crâznic, și pe care nu l-am putut duce la bun sfîrșit, cu toată bunăvoința, pe Devoratorii aci de față i-am terminat tîrîș-grăpiș. Nu, nu există nici o revelație la final (nu pentru mine, care nu mă bag la subtexte, intertextualitate și nivele de lectură), nu a fost nici o grabă spre a vedea cum se termină totul ... nu nimic.
Am rămas doar cu un cui în creier, un amănunt - similaritatea cu Oceanul de la capătul aleii în ceea ce priveşte înţepătura din picior care este semnul unei invadări a corpului de către o entitate exterioară. (La Gaiman amănuntul avea importanţa sa în economia poveştii, aici nu prea e cazul). Sigur că pare ceva cu totul minor, dar mă tem că, pe termen lung, cu asta voi rămîne din tot romanul.
Cu asta, şi cu ideea ciudată de a închiria pe bani frumoşi pentru doar două persoane toate camerele unei pensiuni izolate de la munte. Şi cînd am aflat că toate camerele nefolosite erau închise cu cheia, cît am tremurat de excitare preconizînd intrarea prin efracţie şi explorarea unor mistere întunecate! N+a fost să fie ...
joi, 12 februarie 2015
Elizabeth Moon - Trading in danger
O lectură ușurică, lină; este primul volum al unei serii care se cheamă Vatta's War, iar aici avem primele ostilități descrise prin prisma domnișoarei căpitan Vatta, Kylara Vatta. Tipa rocmai a fost silită să se ceară afară din Acadenia Militară din Slotter Key (asta e o planetă) din cauză că a fost mult prea încrezătoare într-unul din colegi (neah, nu e vorba de sex, ci de religie ... ei, ca să vezi!).
Noroc ăc tatăl ei e șeful unei importante rețele de trasportatori-comercianți, și îi dă pe mînă o navă de dus șa fier vechi, așa, ca primă însărcinare, să vadă și ea cum e viața adevărată.
Tipa are un talent înnăscut să se bage în bucluc, norco cu echipajul credincios și experimentat, și cu bruma de antrenament militar care o scoate adesea de la strîmtoare, ba chiar și cu niște bănișori în plus, tocmai buni pentru a salva astronava de la programul Rabla și a o folosi pe mai departe în comerț.
Universul schițat este îndeajuns de credibil, cu corporații mamut, o firmă care are monopol exclusiv asupra ansiblurilor (comunicațiile inter-sisteme solare), mercenari buni, pirați răi, războaie civile planetare, Ghilde ale Ofițerilor spațiali. și așa mai departe.
Mai sînt cică patru cărți în acest ciclu. O să pun mîna și pe ele cît de curînd ...
Noroc ăc tatăl ei e șeful unei importante rețele de trasportatori-comercianți, și îi dă pe mînă o navă de dus șa fier vechi, așa, ca primă însărcinare, să vadă și ea cum e viața adevărată.
Universul schițat este îndeajuns de credibil, cu corporații mamut, o firmă care are monopol exclusiv asupra ansiblurilor (comunicațiile inter-sisteme solare), mercenari buni, pirați răi, războaie civile planetare, Ghilde ale Ofițerilor spațiali. și așa mai departe.
Mai sînt cică patru cărți în acest ciclu. O să pun mîna și pe ele cît de curînd ...
marți, 10 februarie 2015
Andy Weir - Marțianul
Uite o poveste simplă care din punctul meu de vedere bate de departe mult-lăudata trilogie marțiană a lui K.S. Robinson. (La naiba, cred că pînă și Prințesa Marțiană a lui E.R. Burroughs e mai interesantă decît lălăiala lui Robinson, ba chiar și Aelita lui A. Tolstoi, dacă tot am deschis discuția).
Personajul principal Mark Watney este un astronaut abandonat din greșeală pe Marte în timpul unei furtuni de nisip ucigașe. Omul, botanist de meserie, refuză însă să se predea și încearcă toate trucurile posibile și imposibile pentru a-și prelungi existența, în ideea că următoarea expediție pe planeta roșie, deja planificată, va ajunge la timp ca să-l salveze.
Ușor de zis, greu defăcut, căci inițial singura "armă" avută la dispoziție este Hab-ul, habitatul expediției, cu oxigenatorul, purificatorul de apă, reciclatorul și așa mai departe, plus o fermă de celule solare, plus două rovere marțieni, plus o mică pilă cu plutoniu (bun doar să genereze căldură, dar asta e, ne descurcăm cu ce avem), și ceva alimente concentrate.
Aha, păi deja avem ditamai arsenalul, nu o simplă armă. Un arsenal cam fragil, predispus la defecte, totuși.
Pe de altă parte ... bun, dar alimentele n-o să ajungă mai mult de un sfert din perioada necesară. Ce ne facem? Păi, cultivăm cartofi. De unde cartofi? Din rezerva specială de Thanksgiving. (bine că nu le dăduseră și un curcan viu, că nebunul era în stare să facă și un coteț de orătănii). Cu ce uzi recolta? Păi cu extract de hidrazină - he he, nu e chiar așa de simplu, că ăla e un combustibil de rachetă extrem de reactiv. Cu ce îl fertilizezi? (asta e simplă, cu ce arunci la budă). Și așa mai departe ...
Pe urmă, ce te faci. că amplasamentul noii expediții e la peste 3000 de kilometri distanță? Păi, dai o tură pînă acolo cu roverele. Bine. bine, dar cum le încălzești, ce mănînci, ce bei, cum limpezești aerul? Și dacă plimbi aparatele după tine, de unde curent să le alimentezi? Ei, n-a zis nimeni că e simplu ... E fezabil, dar greu ...
Dar dacă vrei să iei legătura cu Pămîntul, să le zici că ești viu și că să se grăbească cu salvarea aia, că nu se știe? păi, faci un drum ceva mai scurt, pînă în locul unde zace în neștiință unul din mulții roboței marțieni din zilele noastre ... îi știți, se cheamă Pathfinder, Sojourner, Opportunity, și așa mai departe. Dar dacă după aia scurtcircuitezi din greșeală electronica delicată a roboțelului? Păi, cît de prost (a se citi neatent) poți să fii ca să faci așa poznă, mai ales în contextul puținătății cronice a curentului? Ei, uite că poți ...
Și tot așa ... mai cu un accident de depresurizare a Hab-ului, mai cu o răsturnare accidentală a roverului într-o groapă (master-planul de autostrăzi de pe Marte nu e nici acum gata), mai cu necesitatea de a produce combustibil dar și de a jumuli aproape total treapta de lansare a următoarei expediții, uite-așa trece timpul pe Marte, din sol în sol (așa a numit autorul ziua marțiană de 24 de ore și jumătate: sol).
Ce să zic? Păi, e frumos, captivant, plin de numere și calcule tehnice, o tonă de tehnologii aruncate în fața cititorului avizat sau neavizat, suspans (oare o scăpa pînă la urmă? lasă că vedeți voi ...), mai-mai că-mi vine să iau creionul și hîrtia și să caut nod în papură, dacă n-aș ști că lumea e plină de maniaci care exact asta fac, și/și mai și publică rezultatele cotcodăcind că au găsit o eroare ... păi, nu ne înțelegem om cu persoană cînd vine vorba de efectele ciudate dovedite practic pe amărîta aia de Lună, și o să ne înțelegem despre Marte, unde nici un om n-a pășit niciodată?
Cam asta e treaba din punct de vedre al "marțianului" narator - povestea-i spusă în majoritate la persoana întîi, dar uneori apare și vocea auctorială cu referire la ce pățește Mark, nemaivorbind de scurtele secvențe petrecute pe Pămînt, unde lumea pune osul, timpul și banii la bătaie să-l scape pe individ ... și cei care plătesc cu maximum de timp sînt foștii colegi de expediție, care se hotărăsc să întoarcă hărăbaia cosmică și să-l aducă înapoi pe botanistul nostru emerit (am pomenit cumva că asta-i specialitatea sa științifică de bază?). Nu, nu fac o întoarcere din trei mișcări și pleacă pe contrasens către Marte, sîntem în spațiu, ce naiba! știți bine că aici e treabă delicată, calculată la milimetru, că-i astronavă, nu chefereu!
Așadar, avem de-a face cu o reproducere modernă a Insulei Misterioase, căci ne arată mai degrabă inventivitatea tehnologică umană de care era plin romanul lui Jules Verne. Robinson Crusoe, cu ale sale cugetări moral-filozofice, nu are mai nimic de-a face cu cartea lui Weir, deși dacă te apuci să numeri, și Crusoe și Watney tot cîte unul erau, în timp ce oamenii lui Verne începeau numărătoarea de la 5 încolo. Dar ... parcă lipsește, așa, un pic, un căpitan Nemo ... sau poate un Vineri ...
Personajul principal Mark Watney este un astronaut abandonat din greșeală pe Marte în timpul unei furtuni de nisip ucigașe. Omul, botanist de meserie, refuză însă să se predea și încearcă toate trucurile posibile și imposibile pentru a-și prelungi existența, în ideea că următoarea expediție pe planeta roșie, deja planificată, va ajunge la timp ca să-l salveze.
Ușor de zis, greu defăcut, căci inițial singura "armă" avută la dispoziție este Hab-ul, habitatul expediției, cu oxigenatorul, purificatorul de apă, reciclatorul și așa mai departe, plus o fermă de celule solare, plus două rovere marțieni, plus o mică pilă cu plutoniu (bun doar să genereze căldură, dar asta e, ne descurcăm cu ce avem), și ceva alimente concentrate.
Aha, păi deja avem ditamai arsenalul, nu o simplă armă. Un arsenal cam fragil, predispus la defecte, totuși.
Pe de altă parte ... bun, dar alimentele n-o să ajungă mai mult de un sfert din perioada necesară. Ce ne facem? Păi, cultivăm cartofi. De unde cartofi? Din rezerva specială de Thanksgiving. (bine că nu le dăduseră și un curcan viu, că nebunul era în stare să facă și un coteț de orătănii). Cu ce uzi recolta? Păi cu extract de hidrazină - he he, nu e chiar așa de simplu, că ăla e un combustibil de rachetă extrem de reactiv. Cu ce îl fertilizezi? (asta e simplă, cu ce arunci la budă). Și așa mai departe ...
Pe urmă, ce te faci. că amplasamentul noii expediții e la peste 3000 de kilometri distanță? Păi, dai o tură pînă acolo cu roverele. Bine. bine, dar cum le încălzești, ce mănînci, ce bei, cum limpezești aerul? Și dacă plimbi aparatele după tine, de unde curent să le alimentezi? Ei, n-a zis nimeni că e simplu ... E fezabil, dar greu ...
Dar dacă vrei să iei legătura cu Pămîntul, să le zici că ești viu și că să se grăbească cu salvarea aia, că nu se știe? păi, faci un drum ceva mai scurt, pînă în locul unde zace în neștiință unul din mulții roboței marțieni din zilele noastre ... îi știți, se cheamă Pathfinder, Sojourner, Opportunity, și așa mai departe. Dar dacă după aia scurtcircuitezi din greșeală electronica delicată a roboțelului? Păi, cît de prost (a se citi neatent) poți să fii ca să faci așa poznă, mai ales în contextul puținătății cronice a curentului? Ei, uite că poți ...
Și tot așa ... mai cu un accident de depresurizare a Hab-ului, mai cu o răsturnare accidentală a roverului într-o groapă (master-planul de autostrăzi de pe Marte nu e nici acum gata), mai cu necesitatea de a produce combustibil dar și de a jumuli aproape total treapta de lansare a următoarei expediții, uite-așa trece timpul pe Marte, din sol în sol (așa a numit autorul ziua marțiană de 24 de ore și jumătate: sol).
Ce să zic? Păi, e frumos, captivant, plin de numere și calcule tehnice, o tonă de tehnologii aruncate în fața cititorului avizat sau neavizat, suspans (oare o scăpa pînă la urmă? lasă că vedeți voi ...), mai-mai că-mi vine să iau creionul și hîrtia și să caut nod în papură, dacă n-aș ști că lumea e plină de maniaci care exact asta fac, și/și mai și publică rezultatele cotcodăcind că au găsit o eroare ... păi, nu ne înțelegem om cu persoană cînd vine vorba de efectele ciudate dovedite practic pe amărîta aia de Lună, și o să ne înțelegem despre Marte, unde nici un om n-a pășit niciodată?
Cam asta e treaba din punct de vedre al "marțianului" narator - povestea-i spusă în majoritate la persoana întîi, dar uneori apare și vocea auctorială cu referire la ce pățește Mark, nemaivorbind de scurtele secvențe petrecute pe Pămînt, unde lumea pune osul, timpul și banii la bătaie să-l scape pe individ ... și cei care plătesc cu maximum de timp sînt foștii colegi de expediție, care se hotărăsc să întoarcă hărăbaia cosmică și să-l aducă înapoi pe botanistul nostru emerit (am pomenit cumva că asta-i specialitatea sa științifică de bază?). Nu, nu fac o întoarcere din trei mișcări și pleacă pe contrasens către Marte, sîntem în spațiu, ce naiba! știți bine că aici e treabă delicată, calculată la milimetru, că-i astronavă, nu chefereu!
Așadar, avem de-a face cu o reproducere modernă a Insulei Misterioase, căci ne arată mai degrabă inventivitatea tehnologică umană de care era plin romanul lui Jules Verne. Robinson Crusoe, cu ale sale cugetări moral-filozofice, nu are mai nimic de-a face cu cartea lui Weir, deși dacă te apuci să numeri, și Crusoe și Watney tot cîte unul erau, în timp ce oamenii lui Verne începeau numărătoarea de la 5 încolo. Dar ... parcă lipsește, așa, un pic, un căpitan Nemo ... sau poate un Vineri ...
duminică, 8 februarie 2015
Carol Birch - Menajeria lui Jamrach
Închipuiți-vă un roman în care începutul e combinație de Oliver Twist cu Prinț și Cerșetor, partea a doua amestecă Comoara din Insulă cu Șarpele de Mare (stranietatea lui Moby Dick e prea ... stranie ca s-o introduc aici) , a treia parte aduce mult cu Supraviețuitorii de pe Chancellor, iar finalul are niște ecouri de Robinson Crusoe (nu, povestea lui Robinson, așa cum a scris-o Defoe, nici nu a început nici nu s-a terminat cu șederea pe faimoasa insulă).
Eroul adolescent ne duce cu gîndul la un Bildungsroman, cum zic prietenii noștri nemți, și cam așa și este. Ajuns pe o balenieră, Jaffy Brown are ca sarcină îngrijirea dragonului de Komodo pe care expediția are ca sarcină să-l captureze și să-l aducă viu înapoi în Europa, la numitul Jamrach, al cărui tigru scăpat din cușcă îl molestase - doar un pic - pe Jaffy, și uite-așa se împreyeniseră ei ... Nemaivorbind de faptul că la bord se află prietenul său și fratele celei pe care Jaffy o iubește, și cu care veți vedea în final dacă Jaffy rămîne sau nu.
De fapt, o să vedeți întîi dacă oamenii spraviețuiesc sau nu, căci varanul-piază-rea, capturat de către naturalistul entuziast de la bord, duce la scufundarea corăbiei, și la niște scene de canibalism atroce.
Cam ăsta ar fi un rezumat dezlînat ... dar cartea este și ea la fel de dezlînată. Perfect citibilă, cu acel Oare ce se întîmplă mai departe? presărat peste cuvinte în doza cuvenită, dar parcă e formată din lipituri, a la Monstrul lui Frankestein. Cred că de-aia a și ajuns în cușca cu reduceri de la supermarketuri, fiind prețăluită la doar 4.99 lei ...
De fapt, o să vedeți întîi dacă oamenii spraviețuiesc sau nu, căci varanul-piază-rea, capturat de către naturalistul entuziast de la bord, duce la scufundarea corăbiei, și la niște scene de canibalism atroce.
Cam ăsta ar fi un rezumat dezlînat ... dar cartea este și ea la fel de dezlînată. Perfect citibilă, cu acel Oare ce se întîmplă mai departe? presărat peste cuvinte în doza cuvenită, dar parcă e formată din lipituri, a la Monstrul lui Frankestein. Cred că de-aia a și ajuns în cușca cu reduceri de la supermarketuri, fiind prețăluită la doar 4.99 lei ...
duminică, 1 februarie 2015
Licia Troisi -Cronicile Lumii Pamantene I - Nihal de pe Pamantul Vantului
Licia Troisi are vreo 34 de ani și este femeie, și a publicat această carte în 2004, cînd avea cu vreo 10 ani mai puțin. Sfîntă naivitate a tinereții, care spune că este bestial să lupți pentru adevăr, dreptate și bine. Eh! ăsta nu ar fi un capăt de țară; ăntr-o țară de corupți și o lume de supercorupți, lumea are nevoie de supereroi care să facă dreptate - vezi superman, Spiderman și comapnia.
Nihal este o simplă fată half-elf (sună mai bine decît jumătate-elf, sorry!) care are instinct de luptător, vrăjitor-magician și ucigaș fără milă, ultima calitate fiind potențată de uciderea tatălui său adoptiv chiar în fața ei, de distrugerea orașului natal de către trupele Tiranului - ăsta e un fost magician superputernic și supertînăr, căzut, ca să ziceam așa, de partea întunecată a Forței - și, nu în ultimul rînd, de povestea aflată de ea de la terțe persoane cum că este de fapt ultimul mohican, ultima reprezentantă a rasei, rasă măcelărită, firește, de sîngeroasele trupe ale Tiranului.
Hopa! Partea întunecată a Forței!
Cam de-aci încep problemele. Pentru cine a citit cărțile sau a văzut prima trilogie Star Wars, se pot face niște paralele foarte interesante. Se știe că intrigile posibile sînt în număr limitat, cum ar veni, nimic nou sub Soare, dar aici stridența este cam mare. Ar veni așa:
- Nihal este ultinul half-elf / Luke este ultimul Jedi (bine, nu e chiar ultimul, dar așa reiese în prima parte)
- Nihal e înrăită de moartea tatălui adoptiv Livon / Luke e înrăit de moartea rudelor adoptive Owen și Beru
- Nihal învață să lupte cu sabia / Luke învasță să lupte cu sabia-laser
- Moartea iubitului să maestru Fen o face pe Nihal să se întoarcă fața spre răzbunare și revelează latura întunecată a personalității ei / moartea iubitului său maestru Obi-Wan Kenobi îl face pe Luke să se întoarcă cu fața spre partea întunecată a Forței
- Tiranul e un tînăr și puternic magician care pune mîna pe puterea absolută / Darth Vader e un tînăr și puternic cavaler Jedi care pune mîna pe puterea absolută
- Nihal are ca următor maestru un pitic sever / Luke are ca următor maestru un pitic sever (Yoda)
- Nihal își făurește o sabie care are ca element central un cristal / Luke, care orice cavaler Jedi, are o sabie al cărei element central e un cristal distrugerea totală a Salazarului natal al lui Nihal / distrugerea completă a Alderaanului natal al prințesei Leia.
Și exemplele ar mai putea continua.
Bine, cartea e ușoară la citire, ceea ce este un plus: sînt însă curios ce s-o fi întîmplînd în volumele următoare. Să le cumpăr? să nu le cumpăr? să le descarc? Să citesc vreun alr sinopsis sau recenzie? Vom trăi și vom vedea.
Nihal este o simplă fată half-elf (sună mai bine decît jumătate-elf, sorry!) care are instinct de luptător, vrăjitor-magician și ucigaș fără milă, ultima calitate fiind potențată de uciderea tatălui său adoptiv chiar în fața ei, de distrugerea orașului natal de către trupele Tiranului - ăsta e un fost magician superputernic și supertînăr, căzut, ca să ziceam așa, de partea întunecată a Forței - și, nu în ultimul rînd, de povestea aflată de ea de la terțe persoane cum că este de fapt ultimul mohican, ultima reprezentantă a rasei, rasă măcelărită, firește, de sîngeroasele trupe ale Tiranului.
Cam de-aci încep problemele. Pentru cine a citit cărțile sau a văzut prima trilogie Star Wars, se pot face niște paralele foarte interesante. Se știe că intrigile posibile sînt în număr limitat, cum ar veni, nimic nou sub Soare, dar aici stridența este cam mare. Ar veni așa:
- Nihal este ultinul half-elf / Luke este ultimul Jedi (bine, nu e chiar ultimul, dar așa reiese în prima parte)
- Nihal e înrăită de moartea tatălui adoptiv Livon / Luke e înrăit de moartea rudelor adoptive Owen și Beru
- Nihal învață să lupte cu sabia / Luke învasță să lupte cu sabia-laser
- Moartea iubitului să maestru Fen o face pe Nihal să se întoarcă fața spre răzbunare și revelează latura întunecată a personalității ei / moartea iubitului său maestru Obi-Wan Kenobi îl face pe Luke să se întoarcă cu fața spre partea întunecată a Forței
- Tiranul e un tînăr și puternic magician care pune mîna pe puterea absolută / Darth Vader e un tînăr și puternic cavaler Jedi care pune mîna pe puterea absolută
- Nihal are ca următor maestru un pitic sever / Luke are ca următor maestru un pitic sever (Yoda)
- Nihal își făurește o sabie care are ca element central un cristal / Luke, care orice cavaler Jedi, are o sabie al cărei element central e un cristal distrugerea totală a Salazarului natal al lui Nihal / distrugerea completă a Alderaanului natal al prințesei Leia.
Și exemplele ar mai putea continua.
Bine, cartea e ușoară la citire, ceea ce este un plus: sînt însă curios ce s-o fi întîmplînd în volumele următoare. Să le cumpăr? să nu le cumpăr? să le descarc? Să citesc vreun alr sinopsis sau recenzie? Vom trăi și vom vedea.
miercuri, 28 ianuarie 2015
James P. Hogan - Endgame Enigma
Vorbim aici despre un roman scris în 1987, peste care nu aș fi dat dacă nu aș fi căutat un altfel de Endgame, anume acea minune scrisă de James Frey, minune care și-a făcut un super-promo-hype-reclamă cu vestea despre un mare premiu de sute de mii de dolari acordat celui care descrifrează cimiliturile din cadrul cărții, cimilituri bazate pe numere și culori ... ei bine, din punctul meu de vedere a dat chix într-un stil grandios, pentru că premisa cărții e muuult mai tîmpită decît media - iar eu sînt destul de tolerant la tîmpenii, cu condiția să mă mintă mișto. Cu toate astea cartea lui nu incită nici la urmărirea acțiunii, oarecum lîncedă, nici la dezlegarea ghicitorilor, căci în ea sînt înșirate fără noimă pentru mine o grămadă de numere (coordonate geografice mai mult), nu mai zic de culori ...
Bun, nu despre asta era vorba, dar am pomenit de Enigma lui Frey pentru că nu am de gînd s-o citesc pînă la capăt și ca atare nici n-o să pupe recenzie separată. Rahatul a lovit fanul, cum spune o plastică expresie americănească, și fanul eram chiar eu ... așa că mă șterg frumos la mutră și continuu.
Endgame Enigma este un thiller în buna tradiție a romanelor de spionaj jamesbondiene din vremea Războiului Rece - primul Război Rece (1945-1989), dacă nu v-ați prins încă, deka ne aflăm în plin al doilea R.R., să sperăm că-i apucăm finalul în viață cu toții. Cartea are însă o premisă extrem de incitantă pentru vremea aceea, și chiar și pentru zilele noastre: sovieticii construiesc în spațiu o colonie artificială, nu amărîtele de Skylab, SSI sau Mir, ci chiar un habitat complex, mile și mile întregi de spațiu în care coexistă orașe în toată puterea cuvîntului, ferme de hrană, laboratoare științifice. chiar și o colonie penitenciară.
În colonia asta penitenciară ajung și doi americani prinși cu mîța-n sac, adică în plină activitate de spionaj cibernetic, activitate efectuată în timpul unei excursii pe respectiva colonie (da, vremurile sînt oleacă mai relaxate, v-aduceți aminte că anul publicării este 1987, deci în plină epocă de reforme gorbacioviste).
Și de aici începe un vălmășag de intrigi, conspirații și deconspirări, în care sovieticii joacă șah cu americanii încercînd să-i convingă de bunele și pașnicele lor intenții, în timp ce o parte din blocul occidental suspectează o cacealma care să ascundă the ultimate space weapon.
Firește, cei din urmă au dreptate, la urma urmei, sovieticii încă erau răii de serviciu, și revine unei găști multinaționale de nebuni de la bordul Valentinei Tereșkova (așa se cheamă colonia, dacă nu știți cine a fost tipa, puneți mîna pe o carte de istorie a cosmonauticii și veți afla) sarcina de a demasca măgăriile bunilor noștri prieteni de la Răsărit.
Disonant este finalul, însă. Nu în întregime, departe de așa ceva. Dar, după ce planurile mîrșave sînt dejucate, iar URSS intră în colaps (așa cum s-a întîmplat și în realitate), ni se arată că întreg globul a pus mînă de la mînă și a modernizat în scopuri civile stația spațială, și asta tăind cheltuielile militare care nu mai sînt necesare, deoarece armatele nu își mai au decît un rost limitat, de jandarm local, ici și colo, unde lumea e mai turbulentă. Nimic grav ...
Or, aceeași realitate, a noastră, ne arată cu totul altceva ... complexul militaro-industrial trăiește bine-mersi și e-n tot și toate, în cele ce sînt și-n cele ce mîine vor rîde la soare ...
Bun, nu despre asta era vorba, dar am pomenit de Enigma lui Frey pentru că nu am de gînd s-o citesc pînă la capăt și ca atare nici n-o să pupe recenzie separată. Rahatul a lovit fanul, cum spune o plastică expresie americănească, și fanul eram chiar eu ... așa că mă șterg frumos la mutră și continuu.
Endgame Enigma este un thiller în buna tradiție a romanelor de spionaj jamesbondiene din vremea Războiului Rece - primul Război Rece (1945-1989), dacă nu v-ați prins încă, deka ne aflăm în plin al doilea R.R., să sperăm că-i apucăm finalul în viață cu toții. Cartea are însă o premisă extrem de incitantă pentru vremea aceea, și chiar și pentru zilele noastre: sovieticii construiesc în spațiu o colonie artificială, nu amărîtele de Skylab, SSI sau Mir, ci chiar un habitat complex, mile și mile întregi de spațiu în care coexistă orașe în toată puterea cuvîntului, ferme de hrană, laboratoare științifice. chiar și o colonie penitenciară.
În colonia asta penitenciară ajung și doi americani prinși cu mîța-n sac, adică în plină activitate de spionaj cibernetic, activitate efectuată în timpul unei excursii pe respectiva colonie (da, vremurile sînt oleacă mai relaxate, v-aduceți aminte că anul publicării este 1987, deci în plină epocă de reforme gorbacioviste).
Și de aici începe un vălmășag de intrigi, conspirații și deconspirări, în care sovieticii joacă șah cu americanii încercînd să-i convingă de bunele și pașnicele lor intenții, în timp ce o parte din blocul occidental suspectează o cacealma care să ascundă the ultimate space weapon.
Firește, cei din urmă au dreptate, la urma urmei, sovieticii încă erau răii de serviciu, și revine unei găști multinaționale de nebuni de la bordul Valentinei Tereșkova (așa se cheamă colonia, dacă nu știți cine a fost tipa, puneți mîna pe o carte de istorie a cosmonauticii și veți afla) sarcina de a demasca măgăriile bunilor noștri prieteni de la Răsărit.
Disonant este finalul, însă. Nu în întregime, departe de așa ceva. Dar, după ce planurile mîrșave sînt dejucate, iar URSS intră în colaps (așa cum s-a întîmplat și în realitate), ni se arată că întreg globul a pus mînă de la mînă și a modernizat în scopuri civile stația spațială, și asta tăind cheltuielile militare care nu mai sînt necesare, deoarece armatele nu își mai au decît un rost limitat, de jandarm local, ici și colo, unde lumea e mai turbulentă. Nimic grav ...
Or, aceeași realitate, a noastră, ne arată cu totul altceva ... complexul militaro-industrial trăiește bine-mersi și e-n tot și toate, în cele ce sînt și-n cele ce mîine vor rîde la soare ...
sâmbătă, 14 decembrie 2013
Dan Roșca - Locuri și oameni din Bucureștii de ieri
Ca vechi locuitor al Bucureștilor ce mă aflu, trăitor al vremurilor în care magazinul Unirea nu exista iar magazinul Cocor abia ce fusese construit, eclipsînd finalmente bucata de Cale a Moșilor ce altădată cobora pînă spre Dîmbovița - Dîmboviță încă neregularizată ca în vremurile noastre, căci rîul care se umfla amenințător la inundațiile din 75 era deja altul decît cele ce se unduia odinioară prin tîrgul lui Bucur -, niciodată n-am putut trece indiferent pe lîngă un tratat (fie el și mic tratat) de istorie a orașului. Iar dacă opul are și fotografii de epocă, și hărți ale vremii, pe mine unul m-a cucerit definitiv.
Cam la asta se referă cartea lui Dan Roșca. Povești despre case, despre ulițe, în ultimă insanță despre oameni, căci ei dau substanță arhitecturii: știți cine erau Vanic, Brofft, Oteteleșanu, Dragomir Niculescu (de ultimii doi imposibil să nu fi auzit)? Vechiul Teatru Național probabil cunoașteți unde se înălța, dar mai știe cineva pe unde se afla Grădina Cărăbuș sau vechea Piață de Flori? dar berăria Gambrimus pe unde-și avea oare sediul? (Nu, nu aia de pe Kogălniceanu, actual Elisabeta, colț cu Beldiman, și unde țin minte ca acum că imediat după 1990 apăruse în geam un anunț care pomenea de Cordon Bleau (!)). Eu unul am fost întotdeauna curios unde naiba era Fialkowsky ...
Da, sînt frumoase poveștile, pentru cine știe să le aprecieze - căci capitala de azi colcăie de venetici ...
Partea mai întunecată se referă la calitatea fotografiilor existente în carte, care bănuiesc că nu ține de fotografiile în sine sau de vreo rea-voință, ci pur și simplu de posibilitățile tipografice. Pozele însă izbutesc să slujească scopului dorit, anume să fie un vector pentru cîte o poveste țesută cu măiestrie și multă-multă transpirație - cele 99% de care pomenea Edison și care aici se traduc prin aproape 1000 de referințe biibliografice (dacă nu cumva încurc numărul).
Închei cu un citat care mă bîntuie de fiecare dată cînd stau și mă uit la ce-am fost și ce-am ajuns (nu eu personal, așa, în general, la nivel filosofic), citat-parolă dintr-un roman ceva mai secundar, dacă-mi dați voie să forțez oleacă limba română, al lui Arthur C. Clarke, pe numele său Orașul și Stelele, unul din primele traduse după revoluție, deci cu atît mai profund impregnat în memoria-mi: And remember: Diaspar was not always thus! - Aminitiți-vă - orașul nu a arătat întotdeauna așa!
joi, 12 decembrie 2013
Jay Kristoff - Stormdancer
Ce este și ce vă sugerează un arashitora? Măcar ziceți-mi cam pe ce meleaguri vă poartă gîndul cînd auziți denumirea asta ... Arashitora .. Bună parte din cititori ar răspunde că numele se leagă cumva de Japonia, și ar greși, Nu profund și ireparabil, dar ar greși.
Fundalul romanului este tiăpic japonez, onomastica este japoneză, de fapt Tora egal tigru în limba niponă (cine a văzut vechi filme de război cum ar fi Tora! Tora! Tora!, cunoaște), iar Arashi cică înseamnă tunet, deci Arashitora este de fapt tigrul tunetului, sau ceva de soiul ăsta. Numele pare potrivit, avînd în vedere că îi este dat unui animal fabulos, un tigru cu aripi, care sălășluiește în înaltul cerului, iar furtunile îi sînt cele mai bune prietene. Mitologia europeană i-ar zice grifon, dar în realitate (realitatea seriei Lotus War, nu cea pe care sîntem siliți s-o îndurăm noi zi de zi și an de an) e mai mult decît atît, pentru că animalul cu pricina stăpînește electricitatea brută a fulgerelor și trăsnetelor, folosind-o pe post de armă mai mult sau mai puțin letală.
Ca să revin la idee, fundalul nu este Japonia cea adevărată, ci un avatar al ei, căci sînt opt insule mari în arhipelag, nu doar patru (de fapt au fost nouă, una a dispărut în niște circumstanțe ... să le zicem interesante, descrise cumva colateral în carte), iar fantasy-ul, căci la asta s-ar reduce toată treaba, nu e chiar fantasy, ci un fel de steampunk a la niponne, unde energia necesară epocii industriale este dată nu de vreun combustibil fosil, ci de unul cît de poate de viu, lotusul sîngeriu, care este și miracol și demon, căci culturile de lotus covîrșesc orice altă cultură, ocupă întreg terenul agricol, sufocă orice concurență, fie plantă fie animal, și distruge vieșile oamenilor ce i se supun. Doar petece răzlețe de pădure, undeva în adîncul munților, mai țin piept invaziei tăcute.
De acolo din munți începe practic aventura eroinei Yukiko și a crediciosul său grifon (hai să-i zicem așa) Buruu, numit astfel în cinstea la fel de credinciosului cîine al copilăriei fetei. Bine, treaba este șa început destul de complicată între Yukiko și Buruu, pentru că ceea ce i-a adus împreună a fost nu altceva decît o expediție aeriană de hăituire și capturare a miticului animal, expediție condusă de chiar tatăl lui Yukiko, maestru emerit de vînătoare, trimis întru această ispravă de tînărul ți țicnitul shogun al acestei pseudo-Japonii, împărat care nu are altceva mai bun de făcut decît să se închipuie călare pe un arashitora, împrăștiind groaza printre soldații inamici și punînd astfel capăt războiului de cucerire de pe continent - da, avem și continentul pseudo-asiatic, dar locuitorii nu par a fi pseudo-chinezi, ci mai mult niște pseudo-occidentali.
Mai rău, Yukiko are darul telepatiei, nu mulți îl au, și cei care îl au sînt prost văzuți în societate; de fapt, sînt vînați fără milă, trimiși la moarte ca eretici. Și uite așa se înfiripă relația de prietenie, și uite așa o să ajungă ei să coopereze și să/și salveze unul altuia viața. Firește, asta nu e totul, în munți își fac veacuri duhuri necurate (căci pietroiul care blochează calea spre iad s-a clintit olecuță, și scîrboșeniile de mai mici dimensiuni lesne se pot strecura pe-acolo), ba chiar și o șleahtă de răsculați, al căror discurs rezonează adînc în inima fetei ...
Și tot pentru inima fetei se luptă și doi tineri, unul este ceea ce s-ar chema un inginer, specialist în lotuși, celălalt un samurai - noi i-am spune un securist -, și ghici cine cîștigă!, tatăl lui Yukiko are demult un dinte, și încă ce dinte! împotriva împăratului cel nebun, Buruu are și el pricini de supărare căci în două rînduri i-au fost ciupilite aripile spre a-l ține prizonier la pămînt, sora împăratului parcă ar vrea să-i ajute re rebeli și parcă i-ar trasă ... sînt multe de spus, și multe pagini de citit.
Să mai precizez că a doua parte a cărții se petrece la curte, printre intrigi de palat, minciuni, înșelătorie, trădare ... cunoașteți cum stă treaba cu regii și prinții ăștia.
Fătă îndoială că Jay Kristoff va mai scrie continuări ale acestei cărți, doar e vorba de un ciclu declarat, botezat Lotus War, așa cum am precizat ceba mai devreme. Eu unul le aștept cu interes. Pe voi vă îndemn la lectura acestui prim volum. Chiar e simpatic. Chiar merită.
Fundalul romanului este tiăpic japonez, onomastica este japoneză, de fapt Tora egal tigru în limba niponă (cine a văzut vechi filme de război cum ar fi Tora! Tora! Tora!, cunoaște), iar Arashi cică înseamnă tunet, deci Arashitora este de fapt tigrul tunetului, sau ceva de soiul ăsta. Numele pare potrivit, avînd în vedere că îi este dat unui animal fabulos, un tigru cu aripi, care sălășluiește în înaltul cerului, iar furtunile îi sînt cele mai bune prietene. Mitologia europeană i-ar zice grifon, dar în realitate (realitatea seriei Lotus War, nu cea pe care sîntem siliți s-o îndurăm noi zi de zi și an de an) e mai mult decît atît, pentru că animalul cu pricina stăpînește electricitatea brută a fulgerelor și trăsnetelor, folosind-o pe post de armă mai mult sau mai puțin letală.
De acolo din munți începe practic aventura eroinei Yukiko și a crediciosul său grifon (hai să-i zicem așa) Buruu, numit astfel în cinstea la fel de credinciosului cîine al copilăriei fetei. Bine, treaba este șa început destul de complicată între Yukiko și Buruu, pentru că ceea ce i-a adus împreună a fost nu altceva decît o expediție aeriană de hăituire și capturare a miticului animal, expediție condusă de chiar tatăl lui Yukiko, maestru emerit de vînătoare, trimis întru această ispravă de tînărul ți țicnitul shogun al acestei pseudo-Japonii, împărat care nu are altceva mai bun de făcut decît să se închipuie călare pe un arashitora, împrăștiind groaza printre soldații inamici și punînd astfel capăt războiului de cucerire de pe continent - da, avem și continentul pseudo-asiatic, dar locuitorii nu par a fi pseudo-chinezi, ci mai mult niște pseudo-occidentali.
Mai rău, Yukiko are darul telepatiei, nu mulți îl au, și cei care îl au sînt prost văzuți în societate; de fapt, sînt vînați fără milă, trimiși la moarte ca eretici. Și uite așa se înfiripă relația de prietenie, și uite așa o să ajungă ei să coopereze și să/și salveze unul altuia viața. Firește, asta nu e totul, în munți își fac veacuri duhuri necurate (căci pietroiul care blochează calea spre iad s-a clintit olecuță, și scîrboșeniile de mai mici dimensiuni lesne se pot strecura pe-acolo), ba chiar și o șleahtă de răsculați, al căror discurs rezonează adînc în inima fetei ...
Și tot pentru inima fetei se luptă și doi tineri, unul este ceea ce s-ar chema un inginer, specialist în lotuși, celălalt un samurai - noi i-am spune un securist -, și ghici cine cîștigă!, tatăl lui Yukiko are demult un dinte, și încă ce dinte! împotriva împăratului cel nebun, Buruu are și el pricini de supărare căci în două rînduri i-au fost ciupilite aripile spre a-l ține prizonier la pămînt, sora împăratului parcă ar vrea să-i ajute re rebeli și parcă i-ar trasă ... sînt multe de spus, și multe pagini de citit.
Să mai precizez că a doua parte a cărții se petrece la curte, printre intrigi de palat, minciuni, înșelătorie, trădare ... cunoașteți cum stă treaba cu regii și prinții ăștia.
Fătă îndoială că Jay Kristoff va mai scrie continuări ale acestei cărți, doar e vorba de un ciclu declarat, botezat Lotus War, așa cum am precizat ceba mai devreme. Eu unul le aștept cu interes. Pe voi vă îndemn la lectura acestui prim volum. Chiar e simpatic. Chiar merită.
miercuri, 11 decembrie 2013
Aaron Alston - Backlash
Că tot vorbeam de seria Star Wars și timeline-ul ei (daaa, e mai la modă timeline, românescul "cronologie" nu mai e OK ... pardon, nu mai corespunde) ... avem aici o carte plasată departe de tot, la vreo treizeci sau patruzeci de ani de la evenimentele povesite și filmate în Return of the Jedi. Cînd zic departe de tot, este deoarece cam atît au cutezat scriitorii să se avînte în viitor, în timp ce în trecut, pe vremea primei Republici și chiar mai înainte, aventurile aveau loc și cu cinci milenii mai înainte de era noastră. Căci există o eră a noastră în universul Star Wars, anii sînt marcați cu ABY sau BBY, după caz, ceea ce ar însemna After the Battle of Yavin respectiv Before Battle of Yavin, bătălia aceea mare-mare care reprezintă punctul culminant în primul film al lui Lucas, cel de la care a pornit totul.
Ei bine, multe s-au schimbat între timp. Han și Leia s-au căsătorit (asta o știți), au trei copii (asta o bănuiați), unul dintre ei, Jacen, ajunge un Sith și aproape duce de rîpă Galaxia, fiind înjunghiat la momentul oportun de către propria soră geamănă, Jaina (p-asta pun pariu că nici n-o bănuiați), Han are și el un fiu, Ben Skywalker, a avut deja loc o invazie străină a unor extratereștri în nave organice numiți Yuuzhan Vong (chinezii, deh!) iar Coruscantul a început să fie terraformat de aceștia (vongificat, mă rog), după ce lacomii invadatori au fost respinși a avut loc și un al doilea război civil galactic (mulțumim, Darth Caedus a.k.a. Jacen Solo!), primul război galactic fiind cel cu Vader plus Împăratul versus Luke, Han și ceilalți, ursoiul ăla de Chewbacca a murit glorios, eroic, plătindu-și datoria de viață faţă de Han şi ai lui, ehehei!! au fost scrise zeci de romane și nuvele pe această temă ...
În Backlash treaba este cît de cît simplă, chit că sînt mai multe planuri întrețesute: Luke este un proscris, exilat de pe Coruscant și silit să nu se apropie în veci de vreun alt cavaler Jedi, pentru ca greșeala lui, de a-l fi crezut orbește pe propriul fiu ticăloșit, să nu se răsfrîngă asupra nobililor cavaleri (da, e vorba chiar de Luke Skywalker, nu altul! om ajuns la peste 50 de ani, fugărit mai mult sau mai puțin ca un cîine). El, împreună cu familia și prietenii de-o viață ajung pe planeta Dathomir, fost sediu Sith dar și fost sediu al unei Academii Jedi - contrariile se atrag - și asta pentru că localnicii, mai ales femeile, sînt mai predispuși decît alții să perceapă atotcuprinzătoarea Forță, iar dacă un Sith ar trebui să se ascundă, unde ar putea-o face mai bine decît aici, unde nu bate la ochi pe un fond zumzăitor de mînuitori latenți ai acesteia?!?
Avem şi o intrigă politică - pardon, un plot, că e la modă, cum spuneam - despre şeful Alianţei Galactice, adică fosta Republică şi fosta Alianţă Rebelă, care şef este o şefă, fost militar, şi care are dificultăţi în a lupta cu fantomele trecutului şi cu ameninţarea prezentului, adică a noului şi reformatului Imperiu Galactic dirijat de Moff-ii săi.
Fiind pare-mi-se a patra carte din cinci a unui ciclu, nimic nu este final, nătut în cuie, deynodămîntul va mai aştepta. Ritmul e alert ca întotdeauna, mereu se petrece ceva, nu-i vreme de plictiseală şi de tragere de timp, protagoniştii sînt încă în putere ...
Cam asta e. Concluzia, în numărul viitor. Pardon, în cartea viitoare ...
Ei bine, multe s-au schimbat între timp. Han și Leia s-au căsătorit (asta o știți), au trei copii (asta o bănuiați), unul dintre ei, Jacen, ajunge un Sith și aproape duce de rîpă Galaxia, fiind înjunghiat la momentul oportun de către propria soră geamănă, Jaina (p-asta pun pariu că nici n-o bănuiați), Han are și el un fiu, Ben Skywalker, a avut deja loc o invazie străină a unor extratereștri în nave organice numiți Yuuzhan Vong (chinezii, deh!) iar Coruscantul a început să fie terraformat de aceștia (vongificat, mă rog), după ce lacomii invadatori au fost respinși a avut loc și un al doilea război civil galactic (mulțumim, Darth Caedus a.k.a. Jacen Solo!), primul război galactic fiind cel cu Vader plus Împăratul versus Luke, Han și ceilalți, ursoiul ăla de Chewbacca a murit glorios, eroic, plătindu-și datoria de viață faţă de Han şi ai lui, ehehei!! au fost scrise zeci de romane și nuvele pe această temă ...
În Backlash treaba este cît de cît simplă, chit că sînt mai multe planuri întrețesute: Luke este un proscris, exilat de pe Coruscant și silit să nu se apropie în veci de vreun alt cavaler Jedi, pentru ca greșeala lui, de a-l fi crezut orbește pe propriul fiu ticăloșit, să nu se răsfrîngă asupra nobililor cavaleri (da, e vorba chiar de Luke Skywalker, nu altul! om ajuns la peste 50 de ani, fugărit mai mult sau mai puțin ca un cîine). El, împreună cu familia și prietenii de-o viață ajung pe planeta Dathomir, fost sediu Sith dar și fost sediu al unei Academii Jedi - contrariile se atrag - și asta pentru că localnicii, mai ales femeile, sînt mai predispuși decît alții să perceapă atotcuprinzătoarea Forță, iar dacă un Sith ar trebui să se ascundă, unde ar putea-o face mai bine decît aici, unde nu bate la ochi pe un fond zumzăitor de mînuitori latenți ai acesteia?!?
Avem şi o intrigă politică - pardon, un plot, că e la modă, cum spuneam - despre şeful Alianţei Galactice, adică fosta Republică şi fosta Alianţă Rebelă, care şef este o şefă, fost militar, şi care are dificultăţi în a lupta cu fantomele trecutului şi cu ameninţarea prezentului, adică a noului şi reformatului Imperiu Galactic dirijat de Moff-ii săi.
Fiind pare-mi-se a patra carte din cinci a unui ciclu, nimic nu este final, nătut în cuie, deynodămîntul va mai aştepta. Ritmul e alert ca întotdeauna, mereu se petrece ceva, nu-i vreme de plictiseală şi de tragere de timp, protagoniştii sînt încă în putere ...
Cam asta e. Concluzia, în numărul viitor. Pardon, în cartea viitoare ...
marți, 10 decembrie 2013
Steve Lyons - Death World
Cartea de față face parte tot dintr-un ciclu, mai exact dintr-un univers la a cărui zugrăvire au contribuit o herghelie întreagă de scriitori (la fel ca în cazul anterior expus, adică Star Wars) despre care multă lume nu a auzit, sau, dacă a auzit, este din cauza jocului omonim lansat pe la începutul anilor 2000: Warhammer 40000.
Aici e vorba despre o planetă care își folosește toate resursele pentru a-i ține departe pe ocupanți, și cînd zic planetă care își folosește resursele, mă gîndesc la ceva în genul lui Solaris, adică planeta, nu oamenii ce o populează, sau orice altă rasă ce o populează, ecosistemul, biosfera, noosfera, cum vreţi să-i spuneţi nu! e chiar planeta, cam ca în acele caricaturi în care Pămîntul nostru cel de toate zilele mărturisește că este bolnav, are mîncărimi din cauza omenirii, noroc că aceasta nu va dăinui la nesfîrșit - e părerea caricaturistului, nu trageți în pianist! Numai că Solaris își mobiliza resursele dintr-un motiv care se duce mai mult către curiozitate decît către maliție, în timp ce planeta morții descrisă aici fadce totul ca să-i ucidă pe mercenarii care au ca misiune să depisteze și să ucidă un șef războinic (în engleză sună mai drăguț, îi zice Warboss) al orcilor - pardon, aici nu avem orci, ci Orki, dar tot verziturile alea rele sînt, cele pe care le ştim de la Tolkien și Warcraft încoace.
Plutonul ale cărui aventuri cazone le urmărim - o dirty-dozen aproape clasică - are de toate: şi veteranul hîrşit în lupte, şi comisarul sovietic (jur că aşa este descris) cu adjunctul său (ăsta e mai aproape de normalitate, în final "se dă cu trupa", cum se zice) şi răcanul necopt dar plin de noroc ... sau poate mai mult decît noroc ... rămîne să vedeţi ce şi cum prin lecturarea cărţuliei ... şi planeta impunătoare, care într-un răstimp scurt a trecut de la un aproape-paradis la o planetă a morţii (de aici titlul), aruncînd în joc toate forţele spre a-i îndepărta pre orkii cei lacomi dar şi pe trupeţii încăpăţinaţi ai Pămîntului, luptători întru slava nemuritorului şi putredului (la propriu) Împărat al Terrei: iluzii optice, zombi, rîuri şi lacuri de acid, nisipuri mişcătoare la minut, cutremure, lavă, plante otrăvitoare, insecte bezmetice, nebunie.
Per total, o poveste drăguţă, scurtă, şi care nu necesită cunoştinţe deosebite despre universul Warhammer în întregul său. Este ca şi cum am citi o carte de genul Podul peste rîul Kwai: cam ştim cine-s răii, intuim cine-s pozitivii, toate reies din context, şi nu e nevoie să ştim prea multe despre al doilea război mondial, nemaivorbind de cuceririle japoneze şi despre sfera lor de coprosperitate. E de ajuns să privim filmul (recte, să citim cartea) şi să fluierăm veseli marşul colonelului Bogey de la început...
Aici e vorba despre o planetă care își folosește toate resursele pentru a-i ține departe pe ocupanți, și cînd zic planetă care își folosește resursele, mă gîndesc la ceva în genul lui Solaris, adică planeta, nu oamenii ce o populează, sau orice altă rasă ce o populează, ecosistemul, biosfera, noosfera, cum vreţi să-i spuneţi nu! e chiar planeta, cam ca în acele caricaturi în care Pămîntul nostru cel de toate zilele mărturisește că este bolnav, are mîncărimi din cauza omenirii, noroc că aceasta nu va dăinui la nesfîrșit - e părerea caricaturistului, nu trageți în pianist! Numai că Solaris își mobiliza resursele dintr-un motiv care se duce mai mult către curiozitate decît către maliție, în timp ce planeta morții descrisă aici fadce totul ca să-i ucidă pe mercenarii care au ca misiune să depisteze și să ucidă un șef războinic (în engleză sună mai drăguț, îi zice Warboss) al orcilor - pardon, aici nu avem orci, ci Orki, dar tot verziturile alea rele sînt, cele pe care le ştim de la Tolkien și Warcraft încoace.
Plutonul ale cărui aventuri cazone le urmărim - o dirty-dozen aproape clasică - are de toate: şi veteranul hîrşit în lupte, şi comisarul sovietic (jur că aşa este descris) cu adjunctul său (ăsta e mai aproape de normalitate, în final "se dă cu trupa", cum se zice) şi răcanul necopt dar plin de noroc ... sau poate mai mult decît noroc ... rămîne să vedeţi ce şi cum prin lecturarea cărţuliei ... şi planeta impunătoare, care într-un răstimp scurt a trecut de la un aproape-paradis la o planetă a morţii (de aici titlul), aruncînd în joc toate forţele spre a-i îndepărta pre orkii cei lacomi dar şi pe trupeţii încăpăţinaţi ai Pămîntului, luptători întru slava nemuritorului şi putredului (la propriu) Împărat al Terrei: iluzii optice, zombi, rîuri şi lacuri de acid, nisipuri mişcătoare la minut, cutremure, lavă, plante otrăvitoare, insecte bezmetice, nebunie.
Per total, o poveste drăguţă, scurtă, şi care nu necesită cunoştinţe deosebite despre universul Warhammer în întregul său. Este ca şi cum am citi o carte de genul Podul peste rîul Kwai: cam ştim cine-s răii, intuim cine-s pozitivii, toate reies din context, şi nu e nevoie să ştim prea multe despre al doilea război mondial, nemaivorbind de cuceririle japoneze şi despre sfera lor de coprosperitate. E de ajuns să privim filmul (recte, să citim cartea) şi să fluierăm veseli marşul colonelului Bogey de la început...
luni, 9 decembrie 2013
Steve Perry - Shadows of the Empire
Se vede încă de pe copertă cam cu ce se mănîncă această carte: face parte din ciclul Star Wars, la care destui scriitori - mai celebri sau de-a dreptul anonimi - au trudit de-a lungul anilor, de cînd Timothy Zahn a deschis drumul cu a sa trilogie a lui Thrawn. Cum adică nu știți cine e Thrawn? Păi este un amiral, un militar deosebit, cam albăstrui de felul lui, care conduce Imperiul Galactic după ce a doua Stea a Morții a fost distrusă în Return of the Jedi. A, voi chiar ați crezut că e ca-n basme, îi tai capul sau capetele balaurului celui rău și gata, te alegi cu fata împăratului de soție plus jumătate de împărăție? E ibine, nu! Han s-a ales cu într-adevăr cu Leia, fata ăluia negru de respira greu (asta pentru că împăratul, Palpatine, deh! nu s-a învrednicit de copii), Luke s-a ales și el cu sincere felicitări, dar Imperiul nu a fost complet distrus, ci o parte a lui a supraviețuit într-o formă oarecum modificată, mai benevolentă și milostivă, și va supraviețui încă niște decenii bune ... dar asta e o altă poveste.
Povestea din Umbrele Imperiului se întîmplă fix înainte de Return of the Jedi, practic cartea se încheie cu C-3PO și R2-D2 pe cale să fie trimiși ca soli de pace la Jabba the Hutt, iar planul de eliberare din carbonit a lui Han Solo tocmai a fost trasat pînă în anume detalii.
Și, dacă n-ați auzit de Thrawn, mai mult ca sigur că n-ați auzit nici de prințul Xizor, un reptilian (ce-mi plac numele astea - reptilieni, șerpilieni, balaurieni, gorilieni ...), marele și unicul stăpînitor al unei organizații criminale din inima Imperiului, pre numele ei Soarele Negru, că doar Darth Vader și Împăratul sînt mari și tari, tocmai plănuind să vîneye ultimele rămășițe ale Alianței Rebele cu ajutorul Stelei Morții, ediția revăzută și adăugită, motiv pentru care îi ademenesc pe spionii Bothani credincioși Alianței în a pune mîna pe ceva ce seamănă a planurile respectivei Stele ... ehei ... și de aici se încurcă treaba, căci Vader are și el propria lui agendă, în care îl vrea pe fiu-său, Luke, să-l captureze viu și pe cît se poate nevătămat, ca să-l aducă pe calea cea dreaptă, cum ar veni de partea întunecată a Forței, despre care întotdeauna am crezut că e mult mai sănătoasă și mai directă, pentru că lasă loc și sentimentelor, chit că-s alea negative, furie, răzbunare și așa mai departe ...
Așa, deci ce ziceam?!?
Era vorba care va săp zică despre numitul Xizor, un individ fermecător, la propriu, pentru că știe lucra cu feromonii așa încît nici o femeie sau femelă de orice specie umanoidă nu-i poate rezista - și ca atare se gîndește el că ar fi frumos să-și desfășoare farmecele și asupra prințesei Leia, asta așa, ca bonus, pentru că a o captura pe prințesă înseamnă a-l atrage pe Luke s-o salveze și să fie prins la rîndul lui, ceea ce i-ar pune bețe în roate rivalului său Vader, pentru că, nu-i așa, Xizor și Vader se duelează pe tăcute pentru poziția de preeminență în ceea ce privește favorurile Împăratului, care Împărat, măgar cum îl știm, rînjește pe sub mustață, în fine, pe sub glugă, și îi joacă pe degete pe amîndoi , folosindu-se cu succes de banii și mercantilismul unuia și de aspectele de Forță ale celuilalt.
Ei, cam asta e, așa, într-un rezumat foarte rezumătos, povestea, care, după cum îi stă bine unei saga, mai ales uneia supercunoscute precum este Războiul Stelelor, e never-ending-story, căci fundația lui Lucas nu doarme, cîtă vreme mai e ceva de muls de la cititori și se mai găsesc aventuri de povestit, prostit și postat, păi tot o să ademenească scriitorii să le scrie ...
Și, dacă n-ați auzit de Thrawn, mai mult ca sigur că n-ați auzit nici de prințul Xizor, un reptilian (ce-mi plac numele astea - reptilieni, șerpilieni, balaurieni, gorilieni ...), marele și unicul stăpînitor al unei organizații criminale din inima Imperiului, pre numele ei Soarele Negru, că doar Darth Vader și Împăratul sînt mari și tari, tocmai plănuind să vîneye ultimele rămășițe ale Alianței Rebele cu ajutorul Stelei Morții, ediția revăzută și adăugită, motiv pentru care îi ademenesc pe spionii Bothani credincioși Alianței în a pune mîna pe ceva ce seamănă a planurile respectivei Stele ... ehei ... și de aici se încurcă treaba, căci Vader are și el propria lui agendă, în care îl vrea pe fiu-său, Luke, să-l captureze viu și pe cît se poate nevătămat, ca să-l aducă pe calea cea dreaptă, cum ar veni de partea întunecată a Forței, despre care întotdeauna am crezut că e mult mai sănătoasă și mai directă, pentru că lasă loc și sentimentelor, chit că-s alea negative, furie, răzbunare și așa mai departe ...
Așa, deci ce ziceam?!?
Era vorba care va săp zică despre numitul Xizor, un individ fermecător, la propriu, pentru că știe lucra cu feromonii așa încît nici o femeie sau femelă de orice specie umanoidă nu-i poate rezista - și ca atare se gîndește el că ar fi frumos să-și desfășoare farmecele și asupra prințesei Leia, asta așa, ca bonus, pentru că a o captura pe prințesă înseamnă a-l atrage pe Luke s-o salveze și să fie prins la rîndul lui, ceea ce i-ar pune bețe în roate rivalului său Vader, pentru că, nu-i așa, Xizor și Vader se duelează pe tăcute pentru poziția de preeminență în ceea ce privește favorurile Împăratului, care Împărat, măgar cum îl știm, rînjește pe sub mustață, în fine, pe sub glugă, și îi joacă pe degete pe amîndoi , folosindu-se cu succes de banii și mercantilismul unuia și de aspectele de Forță ale celuilalt.
Ei, cam asta e, așa, într-un rezumat foarte rezumătos, povestea, care, după cum îi stă bine unei saga, mai ales uneia supercunoscute precum este Războiul Stelelor, e never-ending-story, căci fundația lui Lucas nu doarme, cîtă vreme mai e ceva de muls de la cititori și se mai găsesc aventuri de povestit, prostit și postat, păi tot o să ademenească scriitorii să le scrie ...
marți, 24 septembrie 2013
John Scalzi - Redshirts
Nu mai știu pe unde citisem că John Scalzi nu e mare sculă de scriitor, ci doar are o bună experiență în comunicare, ceea ce îi permite să adune lejer voturile fanilor (Facebook, Twitter, LinkedIn ... știți voi) și să se autoproăulseze practic în competiția pentru premiul Hugo (sau Nebula, nu mai știu exact care-i votat de fani și care de asociația profesională a scriitorilor SF din America).
Cum.becum, omul a ajunsacolo sus, are notorietate, are chiar și operă. Redshirts a cîștigat și el ceva premii, dar îmi pasă mie de premii cum îmi pasă de starea vremii la Helsinki pe data de 12 mai 1606. (Nu, nu cred că s-a întîmplat ceva deosebit acolo fix în ziua aia, e o locație spațiotemporală aleasă la întîmplare).
Redshirts - ni se explică pe parcurs - sînt acei cadeți, trupeți, ce-or fi, îmbrăcați în uniformă roșie, din serialul Star Trek (nu este numit așa, dar referințele sînt destul de clare, vezi numele navei spațiale Intreprid vs, Enterprise), care în primele minute din episod, pînă s-apară genericul, o iau pe cocoașă (mor, sînt păpați de alieni, ajungi schilozi sau legume, și așa mai departe). Eroii, recent transferați pe acest Intreprid, sînt uluiți de rata mare de întîmplări neobișnuite și fatale care se petrec pe nava și în expedițiile pe planetele explorate de navă. Nimic neobișnuit de fapt, pentru că vor descoperi acești sărmani redshirts că nu sînt altceva decît păpuși, personaje într-o saga TV science-fiction - și trebuie să-și slaveze pielea călătorind în timp pentru a-i convinge pe promotorii serialului să-l anuleze și să le lase o șansă de a lupta pentru supraviețuire fără vreo constrîngere externă gen rating și așa mai departe.
O să întrebați: cum să călătorești în timp cînd ești un personaj imaginar? către ce destinație? și prin ce mijloace? Păi, citiți și veți afla.
Cert este că din punctul meu de vedere Redshirts e OK ca lectură, dar nu aduce nimic nou în ceea ce privește tema străpungerii zidului invizibil dintre artă și spectatori, dintre protagoniști și simplii consumatori.
Nu e lungă (vreo 200 de pagini) încît să devină plictisitoare.
Ritmul e alert.
Sînt cîteva răsturnări de situație drăguțe, nu multe sau deosebite, dar sînt.
Ce vreți mai mult?
Ce nu mi-a plăcut, ba chiar sare în ochi la modul strident, este ceva ce nici măcar nu face parte integrantă din roman: disclaimer-ul de la final, cum că "domle, ceea ce am scris nu are nici o legătură cu preaiubitul meu serial S.F. la care am colaborat io, care este un exemplu de cum trebuie făcut un serial S.F. ...". Hai, las-o moartă. Ți-e frică de vreun proces intentat de ăia, dar nici chiar așa. Vorba aia, dacă ți-e frică de lup, ce dracu cauți în pădure?!?
Cum.becum, omul a ajunsacolo sus, are notorietate, are chiar și operă. Redshirts a cîștigat și el ceva premii, dar îmi pasă mie de premii cum îmi pasă de starea vremii la Helsinki pe data de 12 mai 1606. (Nu, nu cred că s-a întîmplat ceva deosebit acolo fix în ziua aia, e o locație spațiotemporală aleasă la întîmplare).
Redshirts - ni se explică pe parcurs - sînt acei cadeți, trupeți, ce-or fi, îmbrăcați în uniformă roșie, din serialul Star Trek (nu este numit așa, dar referințele sînt destul de clare, vezi numele navei spațiale Intreprid vs, Enterprise), care în primele minute din episod, pînă s-apară genericul, o iau pe cocoașă (mor, sînt păpați de alieni, ajungi schilozi sau legume, și așa mai departe). Eroii, recent transferați pe acest Intreprid, sînt uluiți de rata mare de întîmplări neobișnuite și fatale care se petrec pe nava și în expedițiile pe planetele explorate de navă. Nimic neobișnuit de fapt, pentru că vor descoperi acești sărmani redshirts că nu sînt altceva decît păpuși, personaje într-o saga TV science-fiction - și trebuie să-și slaveze pielea călătorind în timp pentru a-i convinge pe promotorii serialului să-l anuleze și să le lase o șansă de a lupta pentru supraviețuire fără vreo constrîngere externă gen rating și așa mai departe.
O să întrebați: cum să călătorești în timp cînd ești un personaj imaginar? către ce destinație? și prin ce mijloace? Păi, citiți și veți afla.
Cert este că din punctul meu de vedere Redshirts e OK ca lectură, dar nu aduce nimic nou în ceea ce privește tema străpungerii zidului invizibil dintre artă și spectatori, dintre protagoniști și simplii consumatori.
Nu e lungă (vreo 200 de pagini) încît să devină plictisitoare.
Ritmul e alert.
Sînt cîteva răsturnări de situație drăguțe, nu multe sau deosebite, dar sînt.
Ce vreți mai mult?
Ce nu mi-a plăcut, ba chiar sare în ochi la modul strident, este ceva ce nici măcar nu face parte integrantă din roman: disclaimer-ul de la final, cum că "domle, ceea ce am scris nu are nici o legătură cu preaiubitul meu serial S.F. la care am colaborat io, care este un exemplu de cum trebuie făcut un serial S.F. ...". Hai, las-o moartă. Ți-e frică de vreun proces intentat de ăia, dar nici chiar așa. Vorba aia, dacă ți-e frică de lup, ce dracu cauți în pădure?!?
luni, 23 septembrie 2013
Rachel Hartman - Seraphina
Ca să nu ziceți că-s cîrcotaș, uite și o carte care mi-a plăcut. Evident, în plin proces de lectură mi-e destul de greu să-mi dau seama ce face o carte plicticoasă, respectiv atractivă. De aceea a fost inventată analiza post-lectură, gen Procesul Etapei, zisă și critică literară.
Cartea este un fantasy cu arhicunoscuții dragoni, care acuma se pot transforma în oameni, dar nu pentru a se infiltra și a-i teroriza, ci pentru a coopera cu rasa umană, în vederea cimentării unei păci greu de conceput la un moment dat.
Evenimentele descrise sînt urmărite din perspectiva și sub narațiunea eroinei Seraphina, un metis de om cu dragon, care-și cautăp locul într-o lume care nu agreează încă dragonii, fie ei și sub formă umană (ziși și saarantrai), și cu atît mai puțin abominațiunile născute dintr-un tată uman și o mamă dragon transformat în om. Șicum asta n-ar fi de ajuns, mintea Seraphinei este "infectată" de amintirile lăsate moștenire de mama sa, între care o grădină cu ciudați - fiecare din ciudații ăștia fiind reprezentarea unei persoane reale, jumătate-om-jumătate-dragon ca și Seraphina, pe care aceasta ar face bine să-i ghicească sub deghizările lor, pentru că unii îi vor fi de mare folos, iar alții îi sînt dușmani de moarte.
Și ce-i cu asta? o să ziceți; nu-i decît o intrigă ca oricare alta, cu o acțiune relativ fast-paced (multe evenimente per suta de pagini - ăsta-i un fel de consum de carburant la suta de kilometri inventat de mine pe loc) și cu personaje despre care nu se poate spune că rup gura tîrgului. Și totuși, mi-a plăcut.
Oare să fie din cauză că am o înclinație deosebită spre autorii-femei (Rachel Hartman este, evident, femeie)? Nu, n-aș zice, de pildă Ursula K. Le Guin și Marion Zimmer Bradley îmi displac, și nici James Tiptree jr sau Andre Norton nu mă încîntă din cale-afară.
Oare să fie acțiunea, intriga? posibil, deși, după cum am menționat, nu se remarcă cu nimic față de medie.
Personajele? nu - vezi observația de mai sus, plus că eu unul niciodată n-am cerut de la scriitori niște personaje care să debordeze de viață și de complexitate. Îmi sînt de ajuns personajele schematice, cu condiția să slujească plot-ul.
Scurtimea? nu, căci romanul nu-i tocmai scurt.
Pesemne s-a adunat cîte un pic din toate, plus nițel din realismul politicii descrise - totul se petrece în ajunul serbătorilor de iarnă ale lumii zugrăvite de scriitoare, dar și a unui număr rotund de ani de la tratatul care a încheiat războaiele între oameni și dragoni, prilej de reunire a claselor politice ale celor două rase - , plus nițel din non-happy-end - începe un război civil intra-draconic, în care vrînd-nevrînd sînt tîrîte și regatele umane, cu bonus unitatea de timp, spațiu și acțiune care, cel puțin în subconștient, joacă un rol important în aprecierea drept veridică a lumii inventate de scriitor (cred că am pomenit la modul pozitiv regula celor trei unități, undeva pe la seciunea de thrillere), și așa mai departe.
Sînt curios să citesc și urmarea - căci va exista în mod clar o urmare, deși deznodămîntul acestui prim volum este întru totul satisfăcător, bulgărele de zăpadă al evenimentelor abia a început să se rostogolească. Personajele principale vor fi expediate în cele patru vînturi, la treburile lor, fie în căutarea sinelui neștiut, sau a regatului pierdut, sau a iubirii interzise, sau a păcii interioare, și abia aștept să văz ce și cum. Pentru că lumea inventată de Rachel Hartman e a naibii de credibilă, și asta-i de fapt cheia succesului în ceea ce mă privește.
duminică, 22 septembrie 2013
Max Barry - Lexicon
Iată o altă carte dezamăgitoare.
Autorul este un australian, din cîte pricep - nu că ar fi ceva rău în sine, tocmai am terminat o altă carte a unui scriitor australian, Markus Zusak, orientată însă (cartea în sine, nu autorul în general) mai către young adult novels, care mi-a plăcut. Aici însă e altceva, o idee formidabilă care din punctul meu de vedere eșuează lamentabil.
Premisa de la care pornește cartea este că rostirea unui cuvînt produce un anume șir de transformări electrochimice în creierul uman (da, gîndirea nu e altceva decît un proces electrochimic, și încă unul relativ lent de pînă la 10 m/s, care va să zică expresia noastră neaoșă "ca vîntul și ca gîndul" e un pic pe lîngă). Ca atare este posibil ca un cuvînt sau un șir de cuvinte să provoace un asemenea set de schimbări la nivel cortical încît să permită celui ce le rostește să-l controleze - sau, la extrem, să-l distrugă - pe receptor.
Și cam atît.
Ba nu, ni se mai spune și că un cuvînt nu este de ajuns, trebuie de obicei un șir întreg, pentru că fiecare din ele are rostul de a da jos un scut, un strat, un nivel de protecție al creierului: nivelul de recepția, nivelul atenției și așa mai departe. (Dacă rețin bine, autorul nu ne explică mai departe de nivelul atenției ...).
Pur și simplu, nu cadrează, Nu se potrivește. Acțiunea nu e susținută de premisele mai mult sau mai puțin științifice, pentru că se învîrte în jurul unui cuvînt de-substanțializat, de-corporalizat, ca să zic așa, care odată rostit, bîntuie un orășel australian ucigînd tot ce prinde. Frumos, dar mie mi se pare un salt nejustificat de la un ceva-aproape-științific la ceva-fantastic-și-sau-metafizic. Sau, ca de obicei, poate n-am eu suficientă răbdare să scurm printre cuvinte și ărintre multiplele straturi de text ale cărții (dacă le-o avea).
Nici cei doi protagoniști nu mă dau pe spate și nu mă fac să-mi pese de soarta lor. Sînt doi, deci apar două planuri întrepătrunse ale acțiunii, și ele converg cumva în final. Nemaipomenit.
Cele mai interesante secvențe sînt nu cele de acțiune, de mișcare, cele în care personajele chiar fac ceva - măcar, vorba cunoscută din armată "nu dorm, ci execută programul de somn" - ci niște disertații plasate strategic la începutul unor capitole. Disertații despre cuvinte, despre Internet și despre influență lui asupra convingerilor oamenilor. Autorul a simțiti nevoia să dea din el chestiile astea (cam ca Michael Crichton în Jurassic Park, care în două-trei locuri trîntea hodoronc-tronc niște disertații despre divinități, respectul față de natură, oameni și responsabilitate), și chiar a meritat.
Ca să rezum, cartea seamănă un pic cu Australia, o țară imensă ca teritoriu, dar populată doar în colțul de sud-est și practic nelocuibilă în rest (deșerturi, jungle, știți voi cum e ...), cu excepția unor petece litorale. Așa și Lexicon: începe bine, promite mult, dar la final nu vedem în fața ochilor decît colțul de sud-est ...
Autorul este un australian, din cîte pricep - nu că ar fi ceva rău în sine, tocmai am terminat o altă carte a unui scriitor australian, Markus Zusak, orientată însă (cartea în sine, nu autorul în general) mai către young adult novels, care mi-a plăcut. Aici însă e altceva, o idee formidabilă care din punctul meu de vedere eșuează lamentabil.
Premisa de la care pornește cartea este că rostirea unui cuvînt produce un anume șir de transformări electrochimice în creierul uman (da, gîndirea nu e altceva decît un proces electrochimic, și încă unul relativ lent de pînă la 10 m/s, care va să zică expresia noastră neaoșă "ca vîntul și ca gîndul" e un pic pe lîngă). Ca atare este posibil ca un cuvînt sau un șir de cuvinte să provoace un asemenea set de schimbări la nivel cortical încît să permită celui ce le rostește să-l controleze - sau, la extrem, să-l distrugă - pe receptor.
Și cam atît.
Ba nu, ni se mai spune și că un cuvînt nu este de ajuns, trebuie de obicei un șir întreg, pentru că fiecare din ele are rostul de a da jos un scut, un strat, un nivel de protecție al creierului: nivelul de recepția, nivelul atenției și așa mai departe. (Dacă rețin bine, autorul nu ne explică mai departe de nivelul atenției ...).
Pur și simplu, nu cadrează, Nu se potrivește. Acțiunea nu e susținută de premisele mai mult sau mai puțin științifice, pentru că se învîrte în jurul unui cuvînt de-substanțializat, de-corporalizat, ca să zic așa, care odată rostit, bîntuie un orășel australian ucigînd tot ce prinde. Frumos, dar mie mi se pare un salt nejustificat de la un ceva-aproape-științific la ceva-fantastic-și-sau-metafizic. Sau, ca de obicei, poate n-am eu suficientă răbdare să scurm printre cuvinte și ărintre multiplele straturi de text ale cărții (dacă le-o avea).
Nici cei doi protagoniști nu mă dau pe spate și nu mă fac să-mi pese de soarta lor. Sînt doi, deci apar două planuri întrepătrunse ale acțiunii, și ele converg cumva în final. Nemaipomenit.
Cele mai interesante secvențe sînt nu cele de acțiune, de mișcare, cele în care personajele chiar fac ceva - măcar, vorba cunoscută din armată "nu dorm, ci execută programul de somn" - ci niște disertații plasate strategic la începutul unor capitole. Disertații despre cuvinte, despre Internet și despre influență lui asupra convingerilor oamenilor. Autorul a simțiti nevoia să dea din el chestiile astea (cam ca Michael Crichton în Jurassic Park, care în două-trei locuri trîntea hodoronc-tronc niște disertații despre divinități, respectul față de natură, oameni și responsabilitate), și chiar a meritat.
Ca să rezum, cartea seamănă un pic cu Australia, o țară imensă ca teritoriu, dar populată doar în colțul de sud-est și practic nelocuibilă în rest (deșerturi, jungle, știți voi cum e ...), cu excepția unor petece litorale. Așa și Lexicon: începe bine, promite mult, dar la final nu vedem în fața ochilor decît colțul de sud-est ...
luni, 9 septembrie 2013
Christopher Priest - The Adjacent
L-am mai comentat pe musiu Priest, cu ai săi Magicieni. Nu prea mi-a plăcut ce se petrece pe-acolo, și iată că omul recidivează cu acest Adiacent. De ce recidivează? Pentru că:
- Este tot cu magicieni - este unul singur, de fapt, și apare pe la începutul cărții, fiind un fel de factor declanșator a ceea ce se întîmplă (omul este chemat la o bază aeriană englezească de pe continent, în plin război mondial, cel din 14-18, pentru a imagina o metodă de a face invizibile proto-avioanele de recunoaștere ale epocii; soluția găsită este de a abate atenția de la adevăratul avion la un avion adiacent - de unde și numele romanului)
- Apare o personalitate a epocii care joacă un rol mai mult sau mai puțin central (fusese Nikola Tesla în Magicienii, este H.G. Wells aici)
- The Adjacent are același stil lălăit ca și Magicienii, nu că ar fi ceva inerent rău, decît să citesc niște bălmăjeli fără cap și fără coadă cum se mai poartă prin S.F.-ul contemporan (se aude, musiu M. John Harrison?), mai bine o poveste, un ceva care se petrece, care se mișcă, chiar dacă aparent sînt hiatusuri majore de la un capitol la altul
Puncte bune:
- Este centrat în jurul avioanelor și aviatorilor. (Mă aștept ca romanul următor al lui Priest să aibă o altă categorie socio-profesională în centrul acțiunii, iar aviatorii să joace un rol marginal, dar vizibil în ansamblul intrigii).
-Vorbește despre România, căci parte a acțiunii este centrată în jurul unei aviatoare poloneze de la începuturile celui de-al doilea război mondial, care este obligată să se refugieze la noi în cadrul cunoscutului exod polonez din acele vremuri. Nu-i prea frumos ce se întîmplă, cică autoritățile române a confiscat avioanele și i-a trimis la domiciliu forțat pe membrii forțelor armate poloneze, pînă ce majoritatea lor a putut pleca în siguranță spre Franța pre-20 iunie 1940 și apoi în Anglia.
- Sugerează o formațiune statlă nouă pe teritoriul actual al Marii Britanii, anume IRGB. Din carte nu reiese cam ce ar fi aceste inițiale (asta dacă nu cumva mi-a scăpat mie), dar din context (Pacea fie cu voi!, șeici, Ibrahimi, Heydari) reiese că ar fi Islamic Republic of Great Britain. Treziți-vă, bă! pînă n-ajunge Londra să se cheme New Mumbai și Liverpoolul Old Delhi.
- Tema centrală este dragostea.
Puncte slabe:
- N-am fost în stare să fac conexiunile corecte din intrigă. Și nici nu am mai avut chef. Acțiunea se petrece pe vreo patru-cinci planuri paralele, în primul și al doilea război mondial, cum ziceam, dar și pe o insulă fantastică dintr-un arhipelag necunoscut pe Terra, precum și într-un viitor relativ apropiat dominat .de schimbări climatice, deșertificare, furtuni tropicale peste sudul Angliei și acel IRGB de care spuneam. Personajele principale sînt puține, dar trebuie să te prinzi cam care se potrivește cu cine, fie după nume, fie după similaritatea a ceea ce se întîmplă cu ele.
- Nu-i foarte clar ce fenomen este adiacența asta, și de ce se manifestă sub forma unui tetraedru iluminat de sus, care smulge din timpul lor obiectele și persoanele pe care le cuprinde. tot așa, nu-i clar cine și ce a pus în mișcare seria de evenimente povestite.
- Tema centrală este dragostea. :)
Dacă aș fi fost mai atent, mai interesat sau mai cointeresat (de către autor) poate m-aș fi zbătut să realizez conexiunile logice necesare pentru a savura total narațiunea . Dar mi-e lene. Tare lene. de ce să mă chinui să inventez eu explicații acolo unde autorul nu catadicsește să arunce măcar o indicație, așa, din fuga calului.
Asta e. Măcar m-a ținut în priză pînă la capăt. Dar orgasmul n-a mai venit. Păcat.
- Este tot cu magicieni - este unul singur, de fapt, și apare pe la începutul cărții, fiind un fel de factor declanșator a ceea ce se întîmplă (omul este chemat la o bază aeriană englezească de pe continent, în plin război mondial, cel din 14-18, pentru a imagina o metodă de a face invizibile proto-avioanele de recunoaștere ale epocii; soluția găsită este de a abate atenția de la adevăratul avion la un avion adiacent - de unde și numele romanului)
- Apare o personalitate a epocii care joacă un rol mai mult sau mai puțin central (fusese Nikola Tesla în Magicienii, este H.G. Wells aici)
- The Adjacent are același stil lălăit ca și Magicienii, nu că ar fi ceva inerent rău, decît să citesc niște bălmăjeli fără cap și fără coadă cum se mai poartă prin S.F.-ul contemporan (se aude, musiu M. John Harrison?), mai bine o poveste, un ceva care se petrece, care se mișcă, chiar dacă aparent sînt hiatusuri majore de la un capitol la altul
- Este centrat în jurul avioanelor și aviatorilor. (Mă aștept ca romanul următor al lui Priest să aibă o altă categorie socio-profesională în centrul acțiunii, iar aviatorii să joace un rol marginal, dar vizibil în ansamblul intrigii).
-Vorbește despre România, căci parte a acțiunii este centrată în jurul unei aviatoare poloneze de la începuturile celui de-al doilea război mondial, care este obligată să se refugieze la noi în cadrul cunoscutului exod polonez din acele vremuri. Nu-i prea frumos ce se întîmplă, cică autoritățile române a confiscat avioanele și i-a trimis la domiciliu forțat pe membrii forțelor armate poloneze, pînă ce majoritatea lor a putut pleca în siguranță spre Franța pre-20 iunie 1940 și apoi în Anglia.
- Sugerează o formațiune statlă nouă pe teritoriul actual al Marii Britanii, anume IRGB. Din carte nu reiese cam ce ar fi aceste inițiale (asta dacă nu cumva mi-a scăpat mie), dar din context (Pacea fie cu voi!, șeici, Ibrahimi, Heydari) reiese că ar fi Islamic Republic of Great Britain. Treziți-vă, bă! pînă n-ajunge Londra să se cheme New Mumbai și Liverpoolul Old Delhi.
- Tema centrală este dragostea.
Puncte slabe:
- N-am fost în stare să fac conexiunile corecte din intrigă. Și nici nu am mai avut chef. Acțiunea se petrece pe vreo patru-cinci planuri paralele, în primul și al doilea război mondial, cum ziceam, dar și pe o insulă fantastică dintr-un arhipelag necunoscut pe Terra, precum și într-un viitor relativ apropiat dominat .de schimbări climatice, deșertificare, furtuni tropicale peste sudul Angliei și acel IRGB de care spuneam. Personajele principale sînt puține, dar trebuie să te prinzi cam care se potrivește cu cine, fie după nume, fie după similaritatea a ceea ce se întîmplă cu ele.
- Nu-i foarte clar ce fenomen este adiacența asta, și de ce se manifestă sub forma unui tetraedru iluminat de sus, care smulge din timpul lor obiectele și persoanele pe care le cuprinde. tot așa, nu-i clar cine și ce a pus în mișcare seria de evenimente povestite.
- Tema centrală este dragostea. :)
Asta e. Măcar m-a ținut în priză pînă la capăt. Dar orgasmul n-a mai venit. Păcat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)