Cora C. White - Devoratorii de chipuri

Ce ar fi de spus despre această carte? Că este tipărită pe o hîrtie de calitate, că are coperți lucioase, și că a fost pusă la reducere cu ocazia tîrgului de carte Gaudeamus din noiembrie 2016, ceea ce mi-a și permis s-o cumpăr.

Totuși, cartea cică a fost publicată chiar în toamna 2016, Curios mod de promovare. Sau poate nu mai țin eu minte la ce a fost reducere și la ce nu ...

Am eu în ultima vreme o slăbiciune pentru scrierile autorilor români - pur și simplu din cauză că-s slabe speranțe ca aceștia să apară în format electronic, în cine știe ce stream de torente, Această cinste este firește rezervată doar autorilor străini cut ștaif, de preferință americani (95% din ei) și generatori de best-sellere / blockbustere / page-turnere, sau cum vreți să le ziceți.

Nu, Cora C. White nu este o autoare străină, ci un simplu pseudonim al unei românce. La Mulți Ani, Cornelia! avînd în vedere ca mai-ieri alaltăieri (20 decembrie, nu spui anul, deși e scris în clar pe coperta a patra) a fost ziua ta de naștere. Pseudonimul merge pe urmele mai mult sau mai puțin glorioase ale unui Harry T. Francis sau Patrick Herbert (cine știe oleacă de S.F. românesc, cunoaște), dacă nu chiar pînă la nn Sebastian A. Corn (nu, scrierile acestoa nu au nici un fel de vino-ncoa pentru mine, poate cu excepţia lui HTF, la care povestra are totuşi un început, mijloc şi sfîrşit).

Despre roman în sine nu am multe de spus, decît că e scris curățel, se desfășoară pe mai multe planuri, atît temporale, cît și lăuntric-psihologice, că în buna tradiție feminist-militantă a noului val bărbații e mai mult niște porci, pe cînd femeile e cele mai tari și ajunge la un fel de iluminare (dezacordurile sînt voite, să n-avem vorbe!).

Apare și Alice din țara minunilor, pe post de porn-schoolgirl (într-un fel), regăsim și tema accidentului care duce la comă și la prizonieratul în propriul creier, stil Călătorie în jurul craniului meu, și iluminarea de care am pomenit, ba chiar și doi-trei monstruleți,

Cam amestecată ciorba, dacă mă întrebi pe mine, Și la sfîrșit a mai rămas coșmarul.

De ce am pomenit de coșmar? Păi, spre deosebire de horror-ul cu accente gotice scris de Oliviu Crâznic, și pe care nu l-am putut duce la bun sfîrșit, cu toată bunăvoința, pe Devoratorii aci de față i-am terminat tîrîș-grăpiș. Nu, nu există nici o revelație la final (nu pentru mine, care nu mă bag la subtexte, intertextualitate și nivele de lectură), nu a fost nici o grabă spre a vedea cum se termină totul ... nu nimic.

Am rămas doar cu un cui în creier, un amănunt - similaritatea cu Oceanul de la capătul aleii în ceea ce priveşte înţepătura din picior care este semnul unei invadări a corpului de către o entitate exterioară. (La Gaiman amănuntul avea importanţa sa în economia poveştii, aici nu prea e cazul). Sigur că pare ceva cu totul minor, dar mă tem că, pe termen lung, cu asta voi rămîne din tot romanul.

Cu asta, şi cu ideea ciudată de a închiria pe bani frumoşi pentru doar două persoane toate camerele unei pensiuni izolate de la munte. Şi cînd am aflat că toate camerele nefolosite erau închise cu cheia, cît am tremurat de excitare preconizînd intrarea prin efracţie şi explorarea unor mistere întunecate! N+a fost să fie ...