A Dance with Dragons (2) - Hărțile

bine, eu unul sînt înnebunit după hărți. N-am idee de ce, probabil o dorință subconștientă de a controla spațiul existenței, de a deține cunoașterea absolută a unor elemente precum"unde", "de unde pînă unde" sau "cît de departe". Google Maps sau Microsoft Earth mi se par niște creații soft absolut geniale în care aș fi capabil să mă pierd ore în șir plimbîndu-mă virtual prin Spitzbergen, Mauritius, golful Hudson sau insula Santorini, fostă Atlantida dacă e să dăm crezare unor arheologi cu tupeu.

În seria lui GRRM harta continentului principal Westeros (principal din punct de vedere al personajelor, nu al geografiei propriu-zise) este clară și unanim acceptată de la bun început. (Bine, eu mai am de aflat cine-i James Sinclair ăla care chipurile le-a desenat - după nume presupun că e un individ în carne și oase, nu vreun Maester geograf din cele șapte regate). Mai greu cu granițele dintre regate, dar mai folosim un pic și imaginația ... Oricum, cînd am pus mîna prima dată pe carte - era volumul doi - am stat o bună bucată de vreme să mă holbez la ea și să intuiesc cam pe unde s-ar desfășura acțiunea, care-s locurile cele mai importante, pe unde bîntuie personajele și așa mai departe.

Am nimerit mult pe lîngă.

De pildă, eram convins că un rol crucial îl va juca lacul din apropierea Harrenhal-ului, pe numele său God's Eye și insula din mijlocul său, Isle od Faces. Cine a citit romanele știe de acum că acel loc joacă un rol nici măcart secundar, ci de-a dreptul terțiar în toată povestea, și-s slabe speranțe să se schimbe ceva.

Odată cu A Dance with Dragons avem în sfîrșit și o hartă a vestului continentului de răsărit, Essos, cu locația exactă a binecunoscutelor Free Cities în funte cu Braavos (interesant este faptul că fanii autori de hărți apocrife au plasat total alandala orașele în creațiile lor, nu cred că am văzut de pildă volantis și braavos nici măcar pe-aproape de locurile lor "reale"). Pînă acum nu știam nimic despre acest continent omolog Asiei, atît prin dimensiuni cît și prin locuitori. Ba nu, mint, știam exact cum arată Bay of Slavers (thanks, Danny!), cea ce pe mine m-a întărîtat și mai mult pentru că nu mă dumiream unde naiba e Westerosul și cum se continuă linia țărmurilor acestui golf.

Iată că acum știm și cum arată Vestul și centrul "Asiei". Mai rămîne de tranșat problema spinoasă și îndelung dezbătută a ceea se află dincolo de Qarth și porțile sale de Jad (un fel de Șanhai chinezesc combinat cu Stambulul nostru cel de toate zilele evului mediu românesc). Bine, se află așezarea platic denumită Asshai by the Shadow, precum și respectivul Shadow, care tare sînt curios ce-o fi. (Ca o părere personală, probabil că de-acolo va veni salvarea, nu de la dragoni ...). Sînt implicate două teorii: cea a oceanului care spune că Marea de Jad este deschisă, și cea a Mării Negre care susține că Marea de Jad e un fel de baltă mititică a la Pontul Euxin.

Oare chiar contează? Hm! cine știe ce surprize ne rezervă viitorul ...

În rest, dacă Essos egal Asia, atunci Westeros egal cu ... egal cu ce? Eu zic că-i un fel de Anglie supradimensionată, sînt și argumente pentru asta, cum ar fi paralela arhicunoscută Stark+Lannister vs. York+Lancaster, sau Nordul, regatul casei Stark, care seamănă teribil cu Scoția și highlanderii ei.

Dacă nu-i Anglia (waaay too big!) atunci e sigur America, ceea ce reduce cele nouă Free Cities la o parodie de Europă. Frumos! Iar despre Insulele Verii (că tot mă întrebam io, apropo de prințul-cerșetor Jalabhar Xho cel cu pielea smeadă și îmbrăcat în costume cu pene, unde naiba or mai fi și insulele alea?!?).

Rămîne pînă la urmă doar joaca de-a imaginația - cum ar fi un anunț de la megafonul gării din Sunspear care să cuvînte precum că "Expresul de Castle Black pleacă din stație de la linia una peste cinci minute, cu oprire în stațiile Oldtown, Highgarden, Bitterbridge, Kings Landing, The Twins, Moat Cailin, Winterfell, Castle Black. Trenul are în compunere vagoane pe relațiile Lannisport-Casterly Rock și Riverrun. Călătorii sînt rugați să poftească în vagoane!"

Cam asta e.

A Dance with Dragons (1) - Atmosfera generală

Eram fan al acestei serii de cărți chiar și înaintea serialului HBO pre numele său Game of Thrones - 10 episoade care au făcut ceva vîlvă și l-au propulsat pe GRRM (adică autorul George r.R. Martin) pe firmament, cam în felul în care trilogia cinematografică lord of the Rings a făcut pentru seria de cărți omonimă, și nu numai - am văzut cum românii cumpărau la kil Silmarillioane (extrem de greu digerabilă dacă vrei doar casual reading), Roverandoame și Hobbiți.

După o lungă așteptare, GRRM a dus la bun sfîrșit volumul 5 din 7 al seriei. Lumea zice că nu prea are acțiune în el, că bate pasul pe loc, că-s prea multe personaje atît principale și secundare care mai mult stau și se cujetă, ca să zic așa, că unde e fantasy-ul, avînd în vedere că dragonii au o prezență sporadică iar bestiile frigului întunecat nu apar de loc ... Răspunsul meu ar fi: da, e adevărat, dar:

- acțiunea avansează pas cu pas, imperceptibil, dacă te uiți de unde ai plecat o să fii uimit unde ai ajuns;

- sînt personaje, chiar unele de seamă, care își dau obștescul sfîrșit în chip neașteptat;

- character building-ul merge perfect din punctul meu de vedere, aflăm noi și noi amănunte din trecutul dar și din prezentul personajelor, ceea ce leagă prezentul de trecut și chiar de viitor

- dragonii, care apar într-adevăr pe sponci, au o activitate ... terifiantă, iar the Others nici nu au nevoie să apară, rolul lor este scris pentru ultimul volum probabil;

Per total, da, a fost frumos, dar revin cu recomandarea mea perpetuă: dacă n-ați citit primele volume, nu vă chinuiți să citiți acest al cincilea installment. N-o să înțelegeți mai nimic, o să fiți frustrați și o să înjurați cîrțile, autorul, și pe al dumneavoastră recenzent.

(va urma - despre Hărți)

Christopher Priest - Magicienii

Pare interesant la început, dar pe măsură ce curg paginile îmi dau seama că tema ar fi putut fi tratată în doar o treime din paginile alocate de Priest acestui roman, și nimeni n-ar fi simțit lipsa celorlalte două treimi, ba chiar acțiunea art fi fost mai antrenantă.

Tema, generic vorbind, este: cum să facem scamatorii - pardon, trucuri magice - cu ajutorul electricității și a unui misterios aparat inventat chipurile de Nikola Tesla. (În paranteză fie zis, băiatul ăsta, Tesla adică, mi se pare highly overrated. OK, a fost mai vizionar decît Edison în disputa curent alternativ contra curent continuu, dar în rest ... ). Aparatul face legătura între lumi paralele și permite transferul de materie între cele două lumi, ceea ce este mană cerească pentru cei doi Magicieni care fac obiectul textului.

Foarte bine.

Am fost foarte emoționat de dublurile umane care tot apar spre final, ce să zic, nu mai puteam dormi gîndindu-mă la probleme lor psihologice. Cînd s-a terminat totul, nu mi-am putut opri un icnet de bucurie. (Nu pentru că the good guys ar fi cîștigat, ci pentru că pedeapsa autoimpusă - lecturarea romanului - s-a încheiat).

P.S.: În imagine se vede și cam care e prețul corect pentru această realizare a lui Priest.

Robert Charles Willson - Axa (2)

(urmare)

Există şi o poveste de dragoste, fireşte, există şi personaje frumos conturate, din punctul de vedere al criticii, probabil, căci din punctul meu de vedere m-au plictisit la culme introspecţiile lor, flashback-urile, şi aşa mai departe. Omul a scris ca la carte, adică aşa cum se prevede în Manualul de Scris Bestselleruri, varianta prescurtată.

O porcărie. Şi se mai miră editorii că lumea nu cumpără. Păi cum să cumpere, dacă toate cărţile îs pe-un şablon?!?

Era şi-un copil p-acolo, un fel de clonă aspirantă la nemurirea (?) Ipoteticilor, şi nişte ploi de cenuţă care par a fi la propriu cenuţa din urna mortuară a extratereştrilor, făcută să germineze şi să hrănească noi generaţii de plante şi animale simple, ciudate, oarbe ... Mă rog, idele sînt interesante şi merită toată atenţia, dar realizarea tehnică lasă mult de dorit. Ştii cum e, ca la patinaj pe vremuri ... impresia artistică 6.0 şi meritul tehnic 5.1 cel mult. Iar nota maximă pentru partea cu artisticul e aşa, o chestie de încurajare mai mult.

Poate că aş fi fost mai receptiv dacă aş fi citit înainte primul volum, Turbion. Dar poate că n-am chef şi nici timp să lecturez o astfel de cărămidă, care are cam dublul paginilor Axei. Ghinion. Volumul trei îl voi ocoli cu siguranţă de la mare distanţă.

Ce să mai zic? Nu recomand. Atît.

Robert Charles Willson - Axa (1)

Şi doar îmi făcusem promisiunile solemne ca:

1. nu citesc cărţile dintr-o serie decît în ordinea lor firească

2. dacă observ un pom lăudat, nu mă duc la el cu sacul

„Nu sunt un mare fan science-fiction, dar citesc orice poveste captivanta care nu abunda în delicii pentru tocilari. Wilson este un povestitor exceptional, iar «factorul tocilar» în cartile sale este zero. Ca si serialul TV Battlestar Galactica, acesta este SF fara sa fie SF.” Stephen King

„Mult asteptata uniune între hard SF si romanul literar, al carei fructul sa îmbine vigoarea ideatica robusta a celui dintâi si elegantele subtilitati narative ale celui de-al doilea, a capatat trup în romanele lui Robert Charles Wilson [...] Conceptele speculative demne de o adevarata space opera, alaturi de profunde reflectii asupra conditiei umane, amândoua topite într-o proza de cristal. Wilson a reusit atât de multe lucruri minunate, încât nu stii ce sa lauzi mai întâi la el.” The Washington Post

Laudativ, nu? Îmi pare rău, mie nu mi-a plăcut, am terminat în silă volumul. Premisa e extrem de interesantă, numai că ... ea este două:

- o rasă de extratereştri (despre care nu se ştie mare lucru, la fel de bine ar putea fi automate inteligente) a construit în jurul Terrei un scut protector împotriva expansiunii Soarelui; şmecheria este că timpul trece cu viteze extreme de diferite înăuntrul şi în afara scutului, căci pe Pămînt trece o secundă, iar în rest 3 ani şi ceva (parcă valoarea exactă era 3.26, adică fix numărul de ani-lumină dintr-un parsec ... voila de vezi ... n-am stat să analizeze mai profund faza)

- în acelaşi timp, aceiaşi Ipotetici (numele dat de facto extratereştrilor) au construit în Oceanul Indian un portal semicircular uriaş - şi cînd zic urial, e vorba de sute de km. diametru şo zeci de km. înălţime - care funcţionează drept uşă de trecere între Pămînt şi Equatoria, o planetă de tip terestru "aranjată" pentru a primi populaţia terestră (informaţiile din această secţiune luaţi-le sub beneficiu de inventar, ele se regăsesc în primul volum, Turbion)

Cam mult. Îmi aduce aminte de filmul ăla făcut după o carte a englezului John Wyndham, în care o ploaie de meteoriţi orbeşte cvasitotalitatea populaţiei terestre, şi în plus apare şi un soi de plante carnivore mobile (care pot fi răpuse de o baie zdravănă cu apă de mare) - Ziua Trifidelor. E cam trasă de păr treaba.

Aşa şi aici.

(va urma)

Daemon (5)

Cu ce rămînem pînă la urmă după această carte?

Mai precis, cu ce rămîn eu?

Cu ideea că viitorul se prăbușește deja asupra noastră. O Inteligență Artificială care să fi preluat deja frîiele destinului economic al omenirii, care să controleze mari corporații și să-i țină în frîu prin șantaj și teroare pe toți CEO, PDG și alți mahări, fără ca noi să ne dăm seama? E perfect posibil, zice Suarez, și prin scriitura lui mă face să-l cred.

Cu ideea că acest control, benign la urma urmei, este singurul lucru acceptabil pentru o societate precum cea actuală. Ne îndreptăm spre era conducerii distribuite, spune Daemonul, a unei civilizații care se regenerează veșnic, fără vreo autoritate centrală care să decidă ceva. Orice. Și era de mult necesar ca un astfel de Daemon să existe, un Daemon benevolent (deja aici ne apropiem de dumnezeiere) care să asiste omenirea în trecerea spre noua eră, benevolența însemnînd că vor muri doar cîteva zeci de milioane de oameni în timpul acestei transformări. O entitate malevolentă ar fi însemnat moartea a miliarde ...

Cu ideea că pot exista și astfel de entități răuvoitoare, care să ucidă într-o clipită și fără efort mai multă lume decît toate sistemele dictatoriale ale istoriei la un loc. (Da, asta e doar o figură de stil, știu ...)

Cu ideea că eu personal sînt un sadic și un criminal, pentru că în Deus Ex (da, revin la acest joc. mă obsedează, ca să zic așa), dintre cele trei finaluri posibile eu l-am ales pe cel în care distrugeam inteligența artificială Helios care era pe același calapod cu Daemonul aci de față, și dădeam astfel semnalul unui nou Ev Mediu Întunecat (Daemonul vorbește despre 1000 de ani de întuneric, ceea ce e tot cam pe acolo, și tare apropiat de ceea ce precizea psihoistoria asimoviană), a unei extincții în masă a omenirii, din care aveau să rămînă doar cei capabilă să facă ceva, să creeze ceva cu propriile lor mîini. Și asta pentru că, cu riscul de a fi considerat ipocrit, eu consider cu tărie că pe lumea asta există o grămadă de paraziți și de nechemați, total inutili, și a căror dispariție n-ar fi plînsă defel.

Speculanți la bursă, oameni de PR, oameni de HR, politicieni, avocați, guerilleros, fotomodele, teleaști, IT-iști fără număr, sportivi milionari, manageri de toate soiurile, și așa mai departe, întră la capitolul carne de tun.

Deus Ex era mai imparțial decît Daemon, îmi permitea și îți permitea să alegi finalul pe care-l simțeai cel mai potrivit, fără să te întrebe de ce, fără să te tragă de mîneca moralei; dar o face pentru că poate, pentru că este un joc și prin natura sa e ceva interactiv. Daemon e o carte, și prin forța împrejurărilor, trebuie să facă ea alegerea pentru noi. E o alegere temporară, pentru că, mă repet, va veni și al doilea volum, dar e o alegere.

Poate totuși îi dă Dumnezeu gîndul cel bun lui Daniel Suarez, și lasă lucrurile așa cum sînt. Fără continuări. Fără nimic ...

Daemon (4)

În fond, Matthew Sobol, care prin ceea ce face rămîne eroul cărții deși a murit, era șeful unei companii care crea jocuri pe calculator. De fapt, un singur joc, din cîte rețin, o opera prima pe nume Over the Rhine, care aduce a Medal of Honor sau mai degrabă a Call of Duty, cu un multiplayer de excepție. Una din hărțile de co-op multiplayer (adică acolo unde jucătorii umani cooperează spre a învinge inteligența artificală a jocului) este una din modalitățile de recrutare în armata Daemon-ică.

Din modul cum descrie "procesul de inițiere" - care în fapt înseamnă cucerirea unei fortificații pe o hartă numită Monte Cassino - se vede că Suarez se pricepe la gaming. (De fapt, în descrierea de final scrie despre el "An avid gamer and technologist"). Ăsta e un plus din punctul meu de vedere, sporit de faptul că omul induce un fior metafizic întregii povești. Harta apare cînd și cînd, pe anumtie servere și doar pentru anumite persoane, iar înfruntarea finală e cu un boss (lucru neobișnuit în sine) care nici măcar nu trebuie ucis, nu prin metode ortodoxe. Bone-chilling, ca să zic așa ...

Ce vreau de fapt să spun cu palavrele astea despre jocuri este că Suarez cunoaște propensiunea oamenilor, a potențaililor săi cititori, către joc, și mai nou către socializare prin joc, și o exploatează inteligent spre a da acea senzație că totul ți se poate întîmpla chiar ție. Că ceea ce e joc poate fi ușor transpus în realitate. (Există mai multe secvențe în carte în care o armată de automobile-zombi, fără pilot, conduse de la distanță, îl ajută pe, să-i zicem, the bad guy împotriva lui, să-i zicem, the good guy. Și, cinstit acuma, care tînăr al zilelor noastre, deprins cu Need for Speed și Gran Turismo pe de o parte, și Warhammer, Command and Conquer sau Warcraft pe de altă parte, tînjește să fie în locul acelui bad guy, ca într-o reeditare a filmului Gone in 60 seconds)

(va urma)