Murray Leinster - Planet Explorer

De data asta avem de-a face cu un hard SF, în sensul cel mai adînc al termenului, adică nu poți pricepe ce se întîmplă dacă nu ai o minimă formațiune științifică - asta în cel puțin două din cele patru nuvele care compun cartea.

Da, acesta nu este un roman, deși poate fi citit ca atare, așa cum cum pot fi citite de pildăFundațiile sau Peregrinările lui Tuf. Există un personaj central, Bordman, membru al organizației numite Galactic Survey (Cadastrul Galactic, i-am zice noi) care se ocupă cu analiza condițiilor de habitabilitate ale planetelor nou-descoperite și acordă sau nu permisiunea de colonizare. Și nu doar atît: la acordarea permisiunii este stabilit un program în care trebuie să se încadreze noua colonie, cu referire la construcțiile de realizat, la terenul arabil de amenajat, și așa mai departe. Dar, bineînțeles, există planete unde treaba merge de-a-ndoaselea; acelea-s locurile potrivite pentru eroul nostru.

Și treburile nu-s simple, pentru că de obicei pericolul este imediat, iminent, iar eventualul ajutor nu poate veni decît din exterior, un exterior unde viteza-limită practică este de doar 30 de ori viteza luminii, ceea ce nu e foarte mult pentru cît de împrăștiate în spațiu sînt coloniile ...

Și uite așa, Bordman ăsta are timp să asaneze o mlaștină inversată, să dezghețe o planetă care e pe cale să fie un fel de Antarctică la pătrat, să sape nisipurile unei planete sahariene sau să lupte alături de un om și patru urși Kodiak modificați genetic împotriva unor șopîrle (multe și gigantice).

Și, colac peste pupăză, are timp să se și însoare.

Culegerea-roman a fost publicată inițial în 1957, și poartă amprenta temporală. Sînt acele vremuri în care Epoca de aur a S.F.-ul își răsfrîngea ultimele ecouri, iar promotorii acelei Epoci își luau adio - de la S.F., de scris în general sau, pentru cei mai în vîrstă, de la viață. În fine ... fugit irreparabile tempus ...

Oricum, o carte de citit, pentru că ține balanța dreaptă între imaginație, rigoare științifică și spiritul de aventură tipic Frontierei (și cînd zic Frontieră mă refer la conotațiile tipic americane ale acestei denumiri).

Ca o notă de subsol, cele patru texte componente se cheamă Solar Constant, Sand Doom, Combat Team și The Swamp was upside down.

Și, pentru cine poate face rost de culegere: enjoy!

Andre Norton - Galactic Derelict

Altă carte extrem de veche, publicată în 1958 parcă (nu mai stau să verific după pagina de gardă). Andre Norton este femeie, pentru cine nu știe, dar uite că s-a băgat și în domeniul romanelor de aventuri pentru tineret - cam asta ar fi titulatura corectă în vechea limbă de lemn românească.

Cine caută un roman de aventuri, a găsut exact ce-i trebuie, dar cine vrea S.F. (măcar soft S.F., nu middle, nu hard) a ratat clar ținta. Da, lucrarea este subintitulată Vîrfuri de săgeată și bombe cu hidrogen, da, pe copertă e un mamut, da, se petrec călătorii în timp și pe vaste distanțe în spațiu, dar toate acestea nu-s decît un pretext pentru aventură, în care unul din protagoniști e o piele-roșie (păsămite era vremea în care indianul deveneau politically correct-ul Native American) iar restul sînt militari gata să lupte pînă la moarte cu rusnacii.

Pe scurt, oamenii ăștia dau peste un obiect de sorginte extraterestră înfundat undeva în preerie. Înfundat, înfundat, dar funcțional, căci reușește să-i poarte înapoi în timpuri preistorice, pretext pentru a ne fi prezentați tigrii-cu-colți-de-sabie, mamuții și alte fiare de același soi, probabil o (relativă) premieră pentru scriitoare, ca și pentru tinerii cititori. Și circul nu se oprește aici, nava cu pricina îi va purta pe oameni de-a lungul Galaxiei, la un spațioport extraterestru abandonat, apoi la o planetă de tip junglă unde se luptă cu bestiile locale și se împrietenesc cu alte bestii, dar mai raționale, și se zbat să NU ajungă la cheremul constructorilor navei, ba chiar încearcă să se întoarcă pe Terra, și nu oriunde, ci în secvența temporală corectă pentru ei.

Evident, vor reuși, voi ce credeați?!?

Ce să mai zic? e naivă rău de tot cărțulia, nu prea își merită banii. Dacă mă întrebi pe mine, o să răspund că Drum printre aștri (scrisă de neaoșii Radu Nor și I.M. Ștefan cam în aceeași perioadă) își face mult mai bine treaba de popularizare a științei pentru care a fost proiectată.

Vivat Călătoriile Extraordinare ale lui Jules Verne!

Antologia Robot Warriors

E veche de tot, a fost publicată în 1991 sub îngrijirea lui Martin H. Greenberg și Charles G. Vaughn, cu o prefață de Gordon R. Dickson. de de vorbesc de ea taman acuma? Pentru că acuma am re-descoperit-o, sub un vraf de alte cărți, și, ca să fiu sincer, uitasem complet de ea, cumpărată fiind în acele vremuri imediat post-revoluționare în care pe de o parte trebuia să recuperez un decalaj de lectură imens, iar pe de altă parte nu știam destulă engleză încît să gust cu adevărat textele cu pricina.

Iată conținutul antologiei (în paranteză este anul publicării inițiale):

Poul Anderson - Kings Who Die (1962) - Despre războiul din spațiu dintre americani și sovietici, într-un viitor în care războiul pe Terra nu mai este de dorit, și despre fuziunea om-calculator (omul fiind sovietic deci lipsit de morală, aice autorul, iar calculatorul o simplă unealtă brută - ce-i drept, în 1962 nu prea aveai ce-alege dintr-o namilă de calculator, doar procesare de simboluri și atît, zice Anderson). Interesantă. Nota 7 din 10.

Philip K. Dick - Second Variety (1953) - A stat la baza scenariului pentru filmul Screamers, iar pentru mine atît filmul cît și această nuvelă sînt excelente. Nenea Dick învîrte personajele altfel decît în film, dar ambele abordări mi se par super-OK. Recomandată. Nota 10 din 10.

Theodore Sturgeon - There is no Defense (1948) - Poartă clar amprenta anilor de după război, căci ce sînt oare pămîntenii, marțienii și jupiterienii altceva decît americanii, englezii și nemții postbelici? și oare nava misterioasă care străbate Sistemul Solar nu cumva este echivalentul invincibilei Armate Roșii care tocmai străbătuse victorioasă Europa? și arma finală, scoasă în afara legii de cele trei rase, nu cumva e chiar bomba atomică? Dar treaba se complică pentru că avem și un partid pacifist transnațional, pentru care reîntoarcerea în legalitate a armei finale nu e o opțiune viabilă ... Cam lălăită povestirea pentru ce are cu adevărat de spus. Plictisitoare. Nota 6 din 10.

Fred Saberhagen - Smasher (1978) - O planetă. O micro-colonie umană. Ba chiar nano-colonie, căci nu-s mai mult de cinci-șase persoane acolo. O rasă de prădători spațiali care aterizează pe planetă, prădători robotici care urmăresc fără milă prada. Cine să le vină de hac? Oamenii? nu, ar fi prea simplu. Poate animalele marine aclimatizate? rechini, scoici, sau chiar meduze? Mda, ele ar mai avea o șansă. Totuși, chestiunea se cam încheie în coadă de pește (ca să rămînem în domeniul marin). Frustrantă. Nota 6 din 10.

Larry S. Todd - Flesh and the Iron (1968) - Oameni și roboți adunați în triburi cutreieră cîmpiile ucigîndu-se unii pe alții și luînd scalpuri pentru a-și demonstra statutul social (scalpuri sau antene, după caz). Dar uite că uneori apare osituație de șah etern (sau de pat, sau de mexican stand-off, cum vreți să-i spuneți, deși nici unul din termeni nu e pe de-a-ntregul corect), făcînd ca un om și un robot să devină aproape prieteni. Ia ghiciți ce se întîmplă cînd robotul este ucis de alți oameni în căutare de scalpuri metalice (și de piese de schimb, desigur). Neconvingătoare. Nota 6 din 10.

Keith Laumer - A Relic of War (1990) - Relicva din titlu, adevărată fosilă vie, este un robot de luptă dezafectat, ajuns mascota unui oraș postbelic (și dacă avem robot de luptă, atunci postbelic clar NU se referă la perioada de după 1945). Toată lumea îl iubește și-l ocrotește, ca pe un fel de prost al satului. Dar iată că Armata nu a uitat de el, și o comisie specială vine să investigheze ce-i cu el. Acțiunea se complică ulterior, dar nu exagerat. Simpatică. Nota 8 din 10.

Chrisopher Anvil - The Dukes of Desire (1968) - Surprinzător de bună, povestirea ne spune ce se întîmplă pe o planetă în care coloniștii dintr-un oraș oarecare se răzvrătesc la modul militar împotriva autorității locale sprijinită de roboizi de menținere a ordinii. Asta nu e bine - patru supraveghetori extraplanetari sosesc la fața locului și încearcă să potolească spiritele apelînd la o mașină de manipulat sentimentele și emoțiile - iar lista de dorințe care pot fi induse cu ajutorul său e cu adevprat lungă, eroii noștri folosesc "doar" vreo șapte sau opt, și loc ar mai fi ... Problema e că psihicul uman nu se comportă ca un circuit electric dotat cu comutatoare. Merită. Nota 8 din 10.

Gordon R. Dickson - Steel Brother (1952) - Hmmm ... ultimul text din antologie, aparține bineînțeles antologatorului - partea leului și așa mai departe. Dar e urît cu spume, o parabolă militaristă clasa una, în care omul și mașina se îngemănează, dar nu în stil S.F., așa cum s-a întîmplat în nuvela lui Poul Anderson, ci la modul în care soldatul și pușca sa erau împreună trup și suflet în războaiele secolului XX. Că arma e un robot n-ajută cine știe ce. În ultimele cuvinte ale nuvelei (și ale întregii antologii): "For he had done more than win a battle. He has found his soul." se simte și oleacă de frățietate cu Starship Troopers. Mda. Didacticistă. Nota 5 din 10.

Alex Mihai Stoenescu - Istoria Loviturilor de Stat din România - vol. 4 (3)

Un aspect mai ciudat al cărții este legat insistența cu care AMS îi urmărește pe mai-marii comuniști ai epocii (pe primul loc fiind desigur Nicolae Ceaușescu) în legătură cu ilegalitatea ordinelor lor chiar și în cadrul legislației și orînduirii socialiste din acea vreme. E OK, dar ce mai contează? chiar dacă ar fi fost 100% legale, ordinele legate de represiune tot ar fi fost criminale. Singura explicație, sugerată și în carte dacă îmi aduc bine aminte, este că peștii cei mici, adică executanții propriu-ziși ai ordinelor (deschiderea focului la Timișoara, furtul și incinerarea cadavrelor de la Timișoara, deschiderea focului la București, și așa mai departe) se pot apără invocînd faptul că au executat niște ordine legale în condițiile date; dar dacă ordinele erau ilegale chiar și în cadrul comunist de referință, acest fel de apărare cade.

De asemenea, deși om al armatei cum am mai precizat, AMS vînează fără milă greșelile grave ale acestei instituții, transformată ad-hoc în instrument de represiune datorită, zice el, lipsei de decizie și obedienței generalului Vasile Milea, socotit al doilea mare vinovat pentru cele întîmplate. Per a contrario, Miliția și Securitatea ies mult mai albe decît de obicei din confruntare, iar faptul că opinia publică și conștiința publică în general percepe Armata ca fiind cu noi, iar Securitatea ca inamicul public nr. 1 se datorează și necesitîții ca (măcar) o instituție de bază a statului român să rămînă în picioare (groggy, dar încă în picioare) într-un moment de cumpănă pentru țară.

Despre anti-sovietismul afișat de autor nu mai zic nimic, e în nota generală și populară; cine naiba îi mai înghite pe ruși în țara asta? Și totuși, mahahaharele prieten și frate de la răsărit și-a băgat pare-se adînc coada în evenimentele-cheie ale Revoluției române, propulsînd în fruntea bucatelor și un președinte (Ion Iliescu) care se pare că nu era destinat acestui rol chiar din prima. Scenariul prevedea o sciziune în PCR în care o aripă reformatoare (Dăscălescu sau poate chiar Nicu Ceaușescu) să-l îndepărteze de la putere pe nea Nicu, după care elementele gorbacioviste urmau să creeze un partid social-democrat care să preia puterea prin alegeri democratice, punîndu-le-o pe tava rușilor. Ei bine, la noi scenariul n-a funcționat astfel; ca atare, PCR a dispărut cu totul (ca personalitate juridică. cel puțin) iar Iliescu a ajuns la putere mai devreme decît era prevăzut. Dar, spune AMS, tot la mîna rușilor am ajuns ...

Mai avem în carte și o periodizare foarte interesantă a Revoluției, în 13 sau 14 etape distincte, și o demitizare a personalităților marcante de atunci, în frunte cu Laszlo Tokes și Vasile Milea, și o demitizare a unor evenimente de primă mînă din acea vreme ... și încă multe altele. Dar pentru a le afla de la sursă, citiți cartea. Sau cărțile. Treceți-le prin filtrul propriei inteligențe și cenzuri, dar citiți-le. Merită!

Alex Mihai Stoenescu - Istoria Loviturilor de Stat din România - vol. 4 (2)

(continuare)

Se pot spune multe despre AMS.

Că nu respectă întrutotul deontologia istoriografică, pentru că se lasă purtat de fixurile și bias-urile sale. De pildă, este foarte evident că omul are un dinte împotriva lui Iulia Maniu, pe care îl desființează cu voluptate în volumul 3, cel cu Cele Trei Dictaturi.

Că este părtinitor deoarece a fost - sau mai este? - îmbrăcat în uniformă militară, și ca atare are tendința să fie mai blînd cu instituția Armatei.

Că a fost recent deconspirat ca informator sau colaborator al Securității - nici ăștia de la CNSAS nu mai știu cum să-i denumească. Tot ce se poate, asta ar explica de ce AMS se poartă cu mănuși cu Securitatea, încercînd să-i scoată într-un fel basma curată din toată pacostea cu morții Revoluției și încercarea de înăbușire a acesteia în sînge.

Ceea ce nu poate fi negat este stilul curgător al autorului, documentarea minuțioasă a faptelor prezentate (sigur că marea masă a cititorilor nu va sta să pigulească referință cu referință, articol cu articol, carte cu carte dintre cele date în bibliografie, dar există și specialiști interesați ... și chiar și dintre neofiți, you may never know ...). În orice caz lectura este dintre cele mai interesante și captivante, îndosebi pentru cei care au trăit pe viu fenomenul 1989 în România. Exist ăși momente moarte, lălăite peste măsură, cum ar fi începutul celei de-a doua cărți din volumul al patrulea, dedicat unui soi de disecție a Securității care nu are mare legătură cu substanța cărții. Sînt multe amănunte despre cele petrecute în URSS și în lagărul socialist odată cu instaurarea regimului gorbaciovist la Moscova, amănunte pe care nu le cunoșteam pentru că nu serveam Europa Liberă (chiar și acuma, de fapt acuma cu atît mai mult, sînt convins că acest post de radio n-avea nimic comun cu bunăstarea poporului român și cu propășirea României).

(va urma)

Alex Mihai Stoenescu - Istoria Loviturilor de Stat din România - vol. 4 (1)

Curat lectură de vacanță!

(Luați-o la modul cel mai propriu, cele două volume - groscioare amîndouă, cam 800 de pagini de căciulă - mi-au fost bune tovarășe de drum și de plajă la mare, pînă într-acolo încît un nene, intrigat de grosimea tomurilor și de faptul că erau cartonate, total atipic pentru cărțile ușurele ce sînt citite îndeobște pe plajă, a venit să vadă ce carte e aia și cum de un tînăr al zilelor noastre se mai ocupă cu așa ceva. A ridicat cartea să-i vadă titlul - eu eram în apă - și a clătinat din cap a nedumerire. N-am mai stat să-i deslușesc motivele ce stau la baza lecturii mele.).

Prima carte a lui Alex Mihai Stoenescu mi-a căzut în mînă într-o librărie Diverta, cred, cînd scanam plictisit noile apariții, și cînd pașii m-au purtat înspre secțiunea Istorie. Am deschis la întîmplare volumul al doilea din Istoria Loviturilor de Stat și am stat să citesc vreo 6 sau 7 pagini (volumele alea au format de buzunar, 6-7 pagini se citesc totuși relativ repede) despre răscoala de la 1907 și cum au fost umflate cifrele relative la țăranii uciși - le știți, 11.000 de victime, vă rugăm să ne spuneți numele și adresa lor, vorba unui cunoscut banc. Omul mergea pînă în detaliu, un detaliu pe care niciodată nu-l cunoscusem, posibil fiindcă studiile le-am făcut în perioada comunistă, în care se vorbea doar de cei 11.000 și de regimul burghezo-moșieresc criminal care a pus tunurile pe oameni, cît și din cauză că, oricum ar fi regimul, în școala generală și-n liceu oricum nu s-ar studia atît de adînc istoria, și dacă s-ar studia, ar fi doar ca să-i tîmpească pe elevi și să-i facă să prindă ură pe materia de examen/teză/ascultare numită Istorie - ia închipuiți-vă o teză dată din 800 plus 800 de pagini ... (Am avut un asemenea caz, o asemenea materie adică, în liceu, anume Anatomia comparată, care era absolut criminală pentru un elev, dar extraordinar de interesantă pentru unul care o citește și vrea doar să-și extindă cunoștințele în domeniu).

Ce să mai lungim vorba, am cumpărat toate cele trei volume, unul galben, unul verde, unul maroniu. Excelentă lectură! Multe întîmplări de care habar n-aveam, și care îmi întăreau convingerea difuză masele largi populare au fost, sînt și vor fi mereu doar masă de manevră și nimic altceva. Prost o fi ăla de-și mai riscă pielea (sănătatea, familia, situația materială) pentru un ideal ... poate doar cînd cuțitul ajunge la os.

În volumul ăsta al patrulea, care cuprinde fizic cele două cărți despre Revoluția din Decembrie 1989, subintitulate O tragedie românească, autorul încearcă printre altele să demonstreze că nici dacă cuțitul ajunge la os românii nu prea au chef să iasă la bătaie, cum se zice - faimoasa sintagmă Mămăliga nu face explozie ... dar ce vorbesc eu de Syntagma, e o altă piață, și face parte din altă istorie, dureros de recentă, și care este a altora ...

(va urma)

Terry Pratchett - Small Gods - Zei mărunţi (2)

Ca de obicei în scrierile lui Pratchett, povestea ar putea fi răstălmăcită. Bine, nu atît povestea, cît personajele, căci avem un soi de Torquemada conducător al Inchiziției (pardon, al Chiziției) locale, un Arhimede cu invenții minunate (mai puțin barca cu aburi, a cărei sferă de cupru e foaaaarte nelalocul ei într-o noapte cu furtună, fulgere și trăsnete, plus apa sărată a oceanului care se știe că e bună conducătoare de electricitate :) ), un tip care aduce vag cu toma Necredinciosul ... vedeți și voi ce puteți scoate din acest ghiveci.

Ceea ce ar vrea Sir Terry (da, l-au înnobilat, și da, formularea corectă este Sir Terry sau Sir Terry Pratchett, niciodată Sir Pratchett) este să iasă un pamflet împotriva deturnării sensului religiei. A mai făcut asta cu ziarele (The truth) și cu cinematograful, mai precis mirajul Holywoodului (Moving Pictures). Și cine ar putea spune că n-are dreptate? Ziarele, filmele și, la un alt nivel, religia s-au transformat în scopuri în sine, îndepărtîndu-se constant de ceea ce aveau ele de făcut la începuturi, adică să informeze, să distreze, să împlinească din punct de vedere spiritual. De fapt, în carte există un paragraf pe care îl citez aproximativ și care exprimă chinetesența acestei pervertiri: "În jurul zeilor este construit un ]ntreg labirint de ziduri, lăcașe de cult, ierarhii preoțești, înalți prelați și profeți, și toate acestea îl sufocă și îl ucid pe zeu, pînă cvînd acesta moare".

Căci și zeii mor. Sau se pot downgrada de la starea de taur fioros care își strivește dușmanii sub copite de fier pînă la cea de umilă braoscă țestoasă, care este total incapabilă să strivească, ceva, orice, sub gheruțele ei, așa că toată forța ei ofensivă se rezumă la mai degrabă la aruncarea de priviri acuzatoare - un fel de batare a obrazului. Asta i s-a întîmplat Marelui Zeu Om (așa e și în engleză, Om, nu cred că se referă în mod specific la Homo sapiens - dacă se referă, atunci T.P. crește în ochii mei, avînd în vedere că a folosit cuvîntul din limba română ...)

Și, odată ajuns zeu mărunt, brusc marile dogme își pierd din importanță. Mai presante devin probleme legate de grosimea cojii de pepene și de neplăcuta existență a vulturilor - singurele ființe care știu cum să ucidă broaște țestoase ...

(va urma)