Robert Charles Willson - Axa (1)

Şi doar îmi făcusem promisiunile solemne ca:

1. nu citesc cărţile dintr-o serie decît în ordinea lor firească

2. dacă observ un pom lăudat, nu mă duc la el cu sacul

„Nu sunt un mare fan science-fiction, dar citesc orice poveste captivanta care nu abunda în delicii pentru tocilari. Wilson este un povestitor exceptional, iar «factorul tocilar» în cartile sale este zero. Ca si serialul TV Battlestar Galactica, acesta este SF fara sa fie SF.” Stephen King

„Mult asteptata uniune între hard SF si romanul literar, al carei fructul sa îmbine vigoarea ideatica robusta a celui dintâi si elegantele subtilitati narative ale celui de-al doilea, a capatat trup în romanele lui Robert Charles Wilson [...] Conceptele speculative demne de o adevarata space opera, alaturi de profunde reflectii asupra conditiei umane, amândoua topite într-o proza de cristal. Wilson a reusit atât de multe lucruri minunate, încât nu stii ce sa lauzi mai întâi la el.” The Washington Post

Laudativ, nu? Îmi pare rău, mie nu mi-a plăcut, am terminat în silă volumul. Premisa e extrem de interesantă, numai că ... ea este două:

- o rasă de extratereştri (despre care nu se ştie mare lucru, la fel de bine ar putea fi automate inteligente) a construit în jurul Terrei un scut protector împotriva expansiunii Soarelui; şmecheria este că timpul trece cu viteze extreme de diferite înăuntrul şi în afara scutului, căci pe Pămînt trece o secundă, iar în rest 3 ani şi ceva (parcă valoarea exactă era 3.26, adică fix numărul de ani-lumină dintr-un parsec ... voila de vezi ... n-am stat să analizeze mai profund faza)

- în acelaşi timp, aceiaşi Ipotetici (numele dat de facto extratereştrilor) au construit în Oceanul Indian un portal semicircular uriaş - şi cînd zic urial, e vorba de sute de km. diametru şo zeci de km. înălţime - care funcţionează drept uşă de trecere între Pămînt şi Equatoria, o planetă de tip terestru "aranjată" pentru a primi populaţia terestră (informaţiile din această secţiune luaţi-le sub beneficiu de inventar, ele se regăsesc în primul volum, Turbion)

Cam mult. Îmi aduce aminte de filmul ăla făcut după o carte a englezului John Wyndham, în care o ploaie de meteoriţi orbeşte cvasitotalitatea populaţiei terestre, şi în plus apare şi un soi de plante carnivore mobile (care pot fi răpuse de o baie zdravănă cu apă de mare) - Ziua Trifidelor. E cam trasă de păr treaba.

Aşa şi aici.

(va urma)

Daemon (5)

Cu ce rămînem pînă la urmă după această carte?

Mai precis, cu ce rămîn eu?

Cu ideea că viitorul se prăbușește deja asupra noastră. O Inteligență Artificială care să fi preluat deja frîiele destinului economic al omenirii, care să controleze mari corporații și să-i țină în frîu prin șantaj și teroare pe toți CEO, PDG și alți mahări, fără ca noi să ne dăm seama? E perfect posibil, zice Suarez, și prin scriitura lui mă face să-l cred.

Cu ideea că acest control, benign la urma urmei, este singurul lucru acceptabil pentru o societate precum cea actuală. Ne îndreptăm spre era conducerii distribuite, spune Daemonul, a unei civilizații care se regenerează veșnic, fără vreo autoritate centrală care să decidă ceva. Orice. Și era de mult necesar ca un astfel de Daemon să existe, un Daemon benevolent (deja aici ne apropiem de dumnezeiere) care să asiste omenirea în trecerea spre noua eră, benevolența însemnînd că vor muri doar cîteva zeci de milioane de oameni în timpul acestei transformări. O entitate malevolentă ar fi însemnat moartea a miliarde ...

Cu ideea că pot exista și astfel de entități răuvoitoare, care să ucidă într-o clipită și fără efort mai multă lume decît toate sistemele dictatoriale ale istoriei la un loc. (Da, asta e doar o figură de stil, știu ...)

Cu ideea că eu personal sînt un sadic și un criminal, pentru că în Deus Ex (da, revin la acest joc. mă obsedează, ca să zic așa), dintre cele trei finaluri posibile eu l-am ales pe cel în care distrugeam inteligența artificială Helios care era pe același calapod cu Daemonul aci de față, și dădeam astfel semnalul unui nou Ev Mediu Întunecat (Daemonul vorbește despre 1000 de ani de întuneric, ceea ce e tot cam pe acolo, și tare apropiat de ceea ce precizea psihoistoria asimoviană), a unei extincții în masă a omenirii, din care aveau să rămînă doar cei capabilă să facă ceva, să creeze ceva cu propriile lor mîini. Și asta pentru că, cu riscul de a fi considerat ipocrit, eu consider cu tărie că pe lumea asta există o grămadă de paraziți și de nechemați, total inutili, și a căror dispariție n-ar fi plînsă defel.

Speculanți la bursă, oameni de PR, oameni de HR, politicieni, avocați, guerilleros, fotomodele, teleaști, IT-iști fără număr, sportivi milionari, manageri de toate soiurile, și așa mai departe, întră la capitolul carne de tun.

Deus Ex era mai imparțial decît Daemon, îmi permitea și îți permitea să alegi finalul pe care-l simțeai cel mai potrivit, fără să te întrebe de ce, fără să te tragă de mîneca moralei; dar o face pentru că poate, pentru că este un joc și prin natura sa e ceva interactiv. Daemon e o carte, și prin forța împrejurărilor, trebuie să facă ea alegerea pentru noi. E o alegere temporară, pentru că, mă repet, va veni și al doilea volum, dar e o alegere.

Poate totuși îi dă Dumnezeu gîndul cel bun lui Daniel Suarez, și lasă lucrurile așa cum sînt. Fără continuări. Fără nimic ...

Daemon (4)

În fond, Matthew Sobol, care prin ceea ce face rămîne eroul cărții deși a murit, era șeful unei companii care crea jocuri pe calculator. De fapt, un singur joc, din cîte rețin, o opera prima pe nume Over the Rhine, care aduce a Medal of Honor sau mai degrabă a Call of Duty, cu un multiplayer de excepție. Una din hărțile de co-op multiplayer (adică acolo unde jucătorii umani cooperează spre a învinge inteligența artificală a jocului) este una din modalitățile de recrutare în armata Daemon-ică.

Din modul cum descrie "procesul de inițiere" - care în fapt înseamnă cucerirea unei fortificații pe o hartă numită Monte Cassino - se vede că Suarez se pricepe la gaming. (De fapt, în descrierea de final scrie despre el "An avid gamer and technologist"). Ăsta e un plus din punctul meu de vedere, sporit de faptul că omul induce un fior metafizic întregii povești. Harta apare cînd și cînd, pe anumtie servere și doar pentru anumite persoane, iar înfruntarea finală e cu un boss (lucru neobișnuit în sine) care nici măcar nu trebuie ucis, nu prin metode ortodoxe. Bone-chilling, ca să zic așa ...

Ce vreau de fapt să spun cu palavrele astea despre jocuri este că Suarez cunoaște propensiunea oamenilor, a potențaililor săi cititori, către joc, și mai nou către socializare prin joc, și o exploatează inteligent spre a da acea senzație că totul ți se poate întîmpla chiar ție. Că ceea ce e joc poate fi ușor transpus în realitate. (Există mai multe secvențe în carte în care o armată de automobile-zombi, fără pilot, conduse de la distanță, îl ajută pe, să-i zicem, the bad guy împotriva lui, să-i zicem, the good guy. Și, cinstit acuma, care tînăr al zilelor noastre, deprins cu Need for Speed și Gran Turismo pe de o parte, și Warhammer, Command and Conquer sau Warcraft pe de altă parte, tînjește să fie în locul acelui bad guy, ca într-o reeditare a filmului Gone in 60 seconds)

(va urma)

Daemon 3

La fel ca în Deus Ex, în Daemon există inteligenţa artificială care manevrează din umbră oamenii, economia, poate şi politicul. Daemonul - acesta e numele entităţii informatice - îşi face aliaţi printre oameni, căci n-ar putea rezista la infinit doar reacţionînd scriptat la nişte stimuli oarecare. (Deşi reacţiile scriptate sînt demne de admiraţie - zeci, sute de crawlere caută în buletinele de ştiri aşteptînd o anume ştire pentru a face un anume lucru, o clădire e în stare să se apere singură folosind mijloace specifice jocurilor - o hartă, o serie de unităţi aliate şi duşmane, şi un scop, distrugerea inamicului ...).

Recrutarea oamenilor se face după criterii absconse, deşi ni se sugerează că ei trebuie să fie demni de onoarea ce li se face, sau cel puţin testele la care sînt supuşi dau această impresie. În ciuda acestui fapt, soldaţii credincioşi ai daemonului au un profil moral cu totul îndoielnic. Cu atît mai bine, pentru că dihotomia alb-negru nu prea îşi are locul aici.

Două cuvinte despre final, finalul cărţii, cu toate că nu am de gînd să închei aici. Finalul e unul deschis, care sugerează că va fi şi un Daemon 2, poate şi un Daemon 3, şi aşa mai departe. Mă îndoiesc însă de acest lucru; sînt sigur că posibilele continuări vor fi de aceeaşi calitate înaltă, dar Daniel Suarez are un mare "defect". "Defectul" său este proza densă, cu multe "chestii care se întîmplă" per pagină scrisă. Or, acest lucru pare să fie de neiertat în industria literară americană, în care e de bonton să scrii 300 de pagini despre o chestie care ar încăpea lejer în 50. (Ultimul exemplu, Christopher Priest - Magicienii, căruia nici nu ştiu dacă merită să-i dedic un post separat, atît de mult m-a călcat pe nervi).

În post-ul următor despre Daemon, cîte ceva despre jocurile video - pentru că referirea la Deus Ex nu a fost chiar gratuită.

(va urma)

Daemon (2)

Firește că în Daemon perspectiva e mai largă decît la prima vedere, prima vedere fiind cea din post-ul meu anterior. Nu e vorba de o simplă răzbunare de dincolo de mormînt, ci de prima încercare (încununată de succes, se pare) a unui organsim pur informatic de a ... de a ... de a face ce, de fapt?

Să cucerească Pămîntul?

Să conducă omenirea cu o mînă invizibilă?

Să-i supună pe oameni la sclavie?

Pentru mine personal, dar și pentru o grămadă de oameni de pe tot globul, Deus Ex a fost unul din
cele mai bune jocuri pe calculator ever made by human hands :). Cine l-a jucat cunoaște bine atmosfera cyberpunk combinată cu cea film-noir care dau atîta savoare jocului. (Nu discut aici de aspectele de gameplay - shooter, roleplay și adventure în același timp, modalitățile multiple de a rezolva o misiune, fiecare după cum îi priește, și așa mai departe). În Deus Ex existau trei finaluri posibile, dintre care unul, cel spre care te împingeau pe nesimțite creatorii jocului, era tocmai acesta - o AI care fuzionează cu o inteșigență umană spre a instaura o dictatură benignă și luminată pe greu încercata noastră planetă.

(va urma)

Daemon

Sînt în plin proces de lectură a cărții din imagine (Daniel Suarez - Daemon). Arată bine, arată a thriller tehnologic ce se respectă. Aduce un pic ca idee cu Insomnimania (Terminal Games în original) a cuplului Cole Perriman - da, știu că e un singur nume, dar e un simplu pseudonim în spatele căruia se ascund doi scriitori.

Bine, pînă n-ajung la final chiar nu prea știu care e ideea, ce se va dovedi a fi ciudata serie de întîmplări criminale orchestrate via calculatoare și Internet de către un geniu într-ale calculatoarelor. Geniu, dar mort. Și mortul dirijează totul prin intermediul a ceea ce în jocurile video se cheamă secvențe scriptate.

Voi reveni.

A, da, Insomnimania a fost excelentă (pentru mine) la vremea ei. Ba chiar și la vremea actuală ...

Timothy Zahn - Hoț și Dragon (2)

Nu ar mai fi multe de zis.

1. E un roman pentru tineret, cu toate plusurile și minusurile aferente, un fel de Cireșarii ai epocii high-tech.

2. Sînt curios dacă editura va publica și continuările - se pare că în total ciclul are 6 cărți. După succesul reputat de acest prim volum ("succes" cu minus în față, cartea am luat-o de la reduceri, plătind pe ea 5 lei, deci vă dați seama că editorii au dat-o să scapre de stoc), mă îndoiesc sincer.

3. Găselnița cu dragonul bidimensional este ... o găselniță, dar nu prea e explicată nici științific, nici pseudo-științific (Mă așteptam la o explicație pseudo, pentru că de-aia e S.F. și nu roman realist), dar Zahn prea o sfeclește cînd cu 4, cînd cu 3, cînd cu 2 dimensiuni. Mai bine o lasă neexplicată și se mai gîndea el pe parcurs cum s-o dreagă ...

Atît deocamdată.

Următorul popas: probabil Tărîmuri pustiite.