Dan Roșca - Locuri și oameni din Bucureștii de ieri

Ca vechi locuitor al Bucureștilor ce mă aflu, trăitor al vremurilor în care magazinul Unirea nu exista iar magazinul Cocor abia ce fusese construit, eclipsînd finalmente bucata de Cale a Moșilor ce altădată cobora pînă spre Dîmbovița - Dîmboviță încă neregularizată ca în vremurile noastre, căci rîul care se umfla amenințător la inundațiile din 75 era deja altul decît cele ce se unduia odinioară prin tîrgul lui Bucur -, niciodată n-am putut trece indiferent pe lîngă un tratat (fie el și mic tratat) de istorie a orașului. Iar dacă opul are și fotografii de epocă, și hărți ale vremii, pe mine unul m-a cucerit definitiv.

Cam la asta se referă cartea lui Dan Roșca. Povești despre case, despre ulițe, în ultimă insanță despre oameni, căci ei dau substanță arhitecturii: știți cine erau Vanic, Brofft, Oteteleșanu, Dragomir Niculescu (de ultimii doi imposibil să nu fi auzit)? Vechiul Teatru Național probabil cunoașteți unde se înălța, dar mai știe cineva pe unde se afla Grădina Cărăbuș sau vechea Piață de Flori? dar berăria Gambrimus pe unde-și avea oare sediul? (Nu, nu aia de pe Kogălniceanu, actual Elisabeta, colț cu Beldiman, și unde țin minte ca acum că imediat după 1990 apăruse în geam un anunț care pomenea de Cordon Bleau (!)). Eu unul am fost întotdeauna curios unde naiba era Fialkowsky ... 

Da, sînt frumoase poveștile, pentru cine știe să le aprecieze - căci capitala de azi colcăie de venetici ...

Partea mai întunecată se referă la calitatea fotografiilor existente în carte, care bănuiesc că nu ține de fotografiile în sine sau de vreo rea-voință, ci pur și simplu de posibilitățile tipografice. Pozele însă izbutesc să slujească scopului dorit, anume să fie un vector pentru cîte o poveste țesută cu măiestrie și multă-multă transpirație - cele 99% de care pomenea Edison și care aici se traduc prin aproape 1000 de referințe biibliografice (dacă nu cumva încurc numărul).

Închei cu un citat care mă bîntuie de fiecare dată cînd stau și mă uit la ce-am fost și ce-am ajuns (nu eu personal, așa, în general, la nivel filosofic), citat-parolă dintr-un roman ceva mai secundar, dacă-mi dați voie să forțez oleacă limba română, al lui Arthur C. Clarke, pe numele său Orașul și Stelele, unul din primele traduse după revoluție, deci cu atît mai profund impregnat în memoria-mi: And remember: Diaspar was not always thus! - Aminitiți-vă - orașul nu a arătat întotdeauna așa!

Jay Kristoff - Stormdancer

Ce este și ce vă sugerează un arashitora? Măcar ziceți-mi cam pe ce meleaguri vă poartă gîndul cînd auziți denumirea asta ... Arashitora .. Bună parte din cititori ar răspunde că numele se leagă cumva de Japonia, și ar greși, Nu profund și ireparabil, dar ar greși.

Fundalul romanului este tiăpic japonez, onomastica este japoneză, de fapt Tora egal tigru în limba niponă (cine a văzut vechi filme de război cum ar fi Tora! Tora! Tora!, cunoaște), iar Arashi cică înseamnă tunet, deci Arashitora este de fapt tigrul tunetului, sau ceva de soiul ăsta. Numele pare potrivit, avînd în vedere că îi este dat unui animal fabulos, un tigru cu aripi,  care sălășluiește în înaltul cerului, iar furtunile îi sînt cele mai bune prietene. Mitologia europeană i-ar zice grifon, dar în realitate (realitatea seriei Lotus War, nu cea pe care sîntem siliți s-o îndurăm noi zi de zi și an de an) e mai mult decît atît, pentru că animalul cu pricina stăpînește electricitatea brută a fulgerelor și trăsnetelor, folosind-o pe post de armă mai mult sau mai puțin letală.

Ca să revin la idee, fundalul nu este Japonia cea adevărată, ci un avatar al ei, căci sînt opt insule mari în arhipelag, nu doar patru (de fapt au fost nouă, una a dispărut în niște circumstanțe ... să le zicem interesante, descrise cumva colateral în carte), iar fantasy-ul, căci la asta s-ar reduce toată treaba, nu e chiar fantasy, ci un fel de steampunk a la niponne, unde energia necesară epocii industriale este dată nu de vreun combustibil fosil, ci de unul cît de poate de viu, lotusul sîngeriu, care este și miracol și demon, căci culturile de lotus covîrșesc orice altă cultură, ocupă întreg terenul agricol, sufocă orice concurență, fie plantă fie animal, și distruge vieșile oamenilor ce i se supun. Doar petece răzlețe de pădure, undeva în adîncul munților, mai țin piept invaziei tăcute.

De acolo din munți începe practic aventura eroinei Yukiko și a crediciosul său grifon (hai să-i zicem așa) Buruu, numit astfel în cinstea la fel de credinciosului cîine al copilăriei fetei. Bine, treaba este șa început destul de complicată între Yukiko și Buruu, pentru că ceea ce i-a adus împreună a fost nu altceva decît o expediție aeriană de hăituire și capturare a miticului animal, expediție condusă de chiar tatăl lui Yukiko, maestru emerit de vînătoare, trimis întru această ispravă de tînărul ți țicnitul shogun al acestei pseudo-Japonii, împărat care nu are altceva mai bun de făcut decît să se închipuie călare pe un arashitora, împrăștiind groaza printre soldații inamici și punînd astfel capăt războiului de cucerire de pe continent - da, avem și continentul pseudo-asiatic, dar locuitorii nu par a fi pseudo-chinezi, ci mai mult niște pseudo-occidentali.

Mai rău, Yukiko are darul telepatiei, nu mulți îl au, și cei care îl au sînt prost văzuți în societate; de fapt, sînt vînați fără milă, trimiși la moarte ca eretici. Și uite așa se înfiripă relația de prietenie, și uite așa o să ajungă ei să coopereze și să/și salveze unul altuia viața. Firește, asta nu e totul, în munți își fac veacuri duhuri necurate (căci pietroiul care blochează calea spre iad s-a clintit olecuță, și scîrboșeniile de mai mici dimensiuni lesne se pot strecura pe-acolo), ba chiar și o șleahtă de răsculați, al căror discurs rezonează adînc în inima fetei ...

Și tot pentru inima fetei se luptă și doi tineri, unul este ceea ce s-ar chema un inginer, specialist în lotuși, celălalt un samurai - noi i-am spune un securist -, și ghici cine cîștigă!, tatăl lui Yukiko are demult un dinte, și încă ce dinte! împotriva împăratului cel nebun, Buruu are și el pricini de supărare căci în două rînduri i-au fost ciupilite aripile spre a-l ține prizonier la pămînt, sora împăratului parcă ar vrea să-i ajute re rebeli și parcă i-ar trasă ... sînt multe de spus, și multe pagini de citit.

Să mai precizez că a doua parte a cărții se petrece la curte, printre intrigi de palat, minciuni, înșelătorie, trădare ... cunoașteți cum stă treaba cu regii și prinții ăștia.

Fătă îndoială că Jay Kristoff va mai scrie continuări ale acestei cărți, doar e vorba de un ciclu declarat, botezat Lotus War, așa cum am precizat ceba mai devreme. Eu unul le aștept cu interes. Pe voi vă îndemn la lectura acestui prim volum. Chiar e simpatic. Chiar merită.

Aaron Alston - Backlash

Că tot vorbeam de seria Star Wars și timeline-ul ei (daaa, e mai la modă timeline, românescul "cronologie" nu mai e OK ... pardon, nu mai corespunde) ... avem aici o carte plasată departe de tot, la vreo treizeci sau patruzeci de ani de la evenimentele povesite și filmate  în Return of the Jedi. Cînd zic departe de tot, este deoarece cam atît au cutezat scriitorii să se avînte în viitor, în timp ce în trecut, pe vremea primei Republici și chiar mai înainte, aventurile aveau loc și cu cinci milenii mai înainte de era noastră. Căci există o eră a noastră în universul Star Wars, anii sînt marcați cu ABY sau BBY, după caz, ceea ce ar însemna After the Battle of Yavin respectiv Before Battle of Yavin, bătălia aceea mare-mare care reprezintă punctul culminant în primul film al lui Lucas, cel de la care a pornit totul.

Ei bine, multe s-au schimbat între timp. Han și Leia s-au căsătorit (asta o știți), au trei copii (asta o bănuiați), unul dintre ei, Jacen, ajunge un Sith și aproape duce de rîpă Galaxia, fiind înjunghiat la momentul oportun de către propria soră geamănă, Jaina (p-asta pun pariu că nici n-o bănuiați), Han are și el un fiu, Ben Skywalker, a avut deja loc o invazie străină a unor extratereștri în nave organice numiți Yuuzhan Vong (chinezii, deh!) iar Coruscantul a început să fie terraformat de aceștia (vongificat, mă rog), după ce lacomii invadatori au fost respinși a avut loc și un al doilea război civil galactic (mulțumim, Darth Caedus a.k.a. Jacen Solo!), primul război galactic fiind cel cu Vader plus Împăratul versus Luke, Han și ceilalți, ursoiul ăla de Chewbacca a murit glorios, eroic, plătindu-și datoria de viață faţă de Han şi ai lui, ehehei!! au fost scrise zeci de romane și nuvele pe această temă ...

În Backlash treaba este cît de cît simplă, chit că sînt mai multe planuri întrețesute: Luke este un proscris, exilat de pe Coruscant și silit să nu se apropie în veci de vreun alt cavaler Jedi, pentru ca greșeala lui, de a-l fi crezut orbește pe propriul fiu ticăloșit, să nu se răsfrîngă asupra nobililor cavaleri (da, e vorba chiar de Luke Skywalker, nu altul! om ajuns la peste 50 de ani, fugărit mai mult sau mai puțin ca un cîine). El, împreună cu familia și prietenii de-o viață ajung pe planeta Dathomir, fost sediu Sith dar și fost sediu al unei Academii Jedi - contrariile se atrag - și asta pentru că localnicii, mai ales femeile, sînt mai predispuși decît alții să perceapă atotcuprinzătoarea Forță, iar dacă un Sith ar trebui să se ascundă, unde ar putea-o face mai bine decît aici, unde nu bate la ochi pe un fond zumzăitor de mînuitori latenți ai acesteia?!?

Avem şi o intrigă politică - pardon, un plot, că e la modă, cum spuneam - despre şeful Alianţei Galactice, adică fosta Republică şi fosta Alianţă Rebelă, care şef este o şefă, fost militar, şi care are dificultăţi în a lupta cu fantomele trecutului şi cu ameninţarea prezentului, adică a noului şi reformatului Imperiu Galactic dirijat de Moff-ii săi.

Fiind pare-mi-se a patra carte din cinci a unui ciclu, nimic nu este final, nătut în cuie, deynodămîntul va mai aştepta. Ritmul e alert ca întotdeauna, mereu se petrece ceva, nu-i vreme de plictiseală şi de tragere de timp, protagoniştii sînt încă în putere ...

Cam asta e. Concluzia, în numărul viitor. Pardon, în cartea viitoare ...

Steve Lyons - Death World

Cartea de față face parte tot dintr-un ciclu, mai exact dintr-un univers la a cărui zugrăvire au contribuit o herghelie întreagă de scriitori (la fel ca în cazul anterior expus, adică Star Wars) despre care multă lume nu a auzit, sau, dacă a auzit, este din cauza jocului omonim lansat pe la începutul anilor 2000: Warhammer 40000.

Aici e vorba despre o planetă care își folosește toate resursele pentru a-i ține departe pe ocupanți, și cînd zic planetă care își folosește resursele, mă gîndesc la ceva în genul lui Solaris, adică planeta, nu oamenii ce o populează, sau orice altă rasă ce o populează, ecosistemul, biosfera, noosfera, cum vreţi să-i spuneţi nu! e chiar planeta, cam ca în acele caricaturi în care Pămîntul nostru cel de toate zilele mărturisește că este bolnav, are mîncărimi din cauza omenirii, noroc că aceasta nu va dăinui la nesfîrșit - e părerea caricaturistului, nu trageți în pianist! Numai că Solaris își mobiliza resursele dintr-un motiv care se duce mai mult către curiozitate decît către maliție, în timp ce planeta morții descrisă aici fadce totul ca să-i ucidă pe mercenarii care au ca misiune să depisteze și să ucidă un șef războinic (în engleză sună mai drăguț, îi zice Warboss) al orcilor - pardon, aici nu avem orci, ci Orki, dar tot verziturile alea rele sînt, cele pe care le ştim de la Tolkien și Warcraft încoace.

Plutonul ale cărui aventuri cazone le urmărim - o dirty-dozen aproape clasică - are de toate: şi veteranul hîrşit în lupte, şi comisarul sovietic (jur că aşa este descris) cu adjunctul său (ăsta e mai aproape de normalitate, în final "se dă cu trupa", cum se zice) şi răcanul necopt dar plin de noroc ... sau poate mai mult decît noroc ... rămîne să vedeţi ce şi cum prin lecturarea cărţuliei ... şi planeta impunătoare, care într-un răstimp scurt a trecut de la un aproape-paradis la o planetă a morţii (de aici titlul), aruncînd în joc toate forţele spre a-i îndepărta pre orkii cei lacomi dar şi pe trupeţii încăpăţinaţi ai Pămîntului, luptători întru slava nemuritorului şi putredului (la propriu) Împărat al Terrei: iluzii optice, zombi, rîuri şi lacuri de acid, nisipuri mişcătoare la minut, cutremure, lavă, plante otrăvitoare, insecte bezmetice, nebunie.

 Per total, o poveste drăguţă, scurtă, şi care nu necesită cunoştinţe deosebite despre universul Warhammer în întregul său. Este ca şi cum am citi o carte de genul Podul peste rîul Kwai: cam ştim cine-s răii, intuim cine-s pozitivii, toate reies din context, şi nu e nevoie să ştim prea multe despre al doilea război mondial, nemaivorbind de cuceririle japoneze şi despre sfera lor de coprosperitate. E de ajuns să privim filmul (recte, să citim cartea) şi să fluierăm veseli marşul colonelului Bogey de la început...

Steve Perry - Shadows of the Empire

Se vede încă de pe copertă cam cu ce se mănîncă această carte: face parte din ciclul Star Wars, la care destui scriitori - mai celebri sau de-a dreptul anonimi - au trudit de-a lungul anilor, de cînd Timothy Zahn a deschis drumul cu a sa trilogie a lui Thrawn. Cum adică nu știți cine e Thrawn? Păi este un amiral, un militar deosebit, cam albăstrui de felul lui, care conduce Imperiul Galactic după ce a doua Stea a Morții a fost distrusă în Return of the Jedi. A, voi chiar ați crezut că e ca-n basme, îi tai capul sau capetele balaurului celui rău și gata, te alegi cu fata împăratului de soție plus jumătate de împărăție? E ibine, nu! Han s-a ales cu într-adevăr cu Leia, fata ăluia negru de respira greu (asta pentru că împăratul, Palpatine, deh! nu s-a învrednicit de copii), Luke s-a ales și el cu sincere felicitări, dar Imperiul nu a fost complet distrus, ci o parte a lui a supraviețuit într-o formă oarecum modificată, mai benevolentă și milostivă, și va supraviețui încă niște decenii bune ... dar asta e o altă poveste.

Povestea din Umbrele Imperiului se întîmplă fix înainte de Return of the Jedi, practic cartea se încheie cu C-3PO și R2-D2 pe cale să fie trimiși ca soli de pace la Jabba the Hutt, iar planul de eliberare din carbonit a lui Han Solo tocmai a fost trasat pînă în anume detalii.

Și, dacă n-ați auzit de Thrawn, mai mult ca sigur că n-ați auzit nici de prințul Xizor, un reptilian (ce-mi plac numele astea - reptilieni, șerpilieni, balaurieni, gorilieni ...), marele și unicul stăpînitor al unei organizații criminale din inima Imperiului, pre numele ei Soarele Negru, că doar Darth Vader și  Împăratul sînt mari și tari, tocmai plănuind să vîneye ultimele rămășițe ale Alianței Rebele cu ajutorul Stelei Morții, ediția revăzută și adăugită, motiv pentru care îi ademenesc pe spionii Bothani credincioși Alianței în a pune mîna pe ceva ce seamănă a planurile respectivei Stele ... ehei ... și de aici se încurcă treaba, căci Vader are și el propria lui agendă, în care îl vrea pe fiu-său, Luke, să-l captureze viu și pe cît se poate nevătămat, ca să-l aducă pe calea cea dreaptă, cum ar veni de partea întunecată a Forței, despre care întotdeauna am crezut că e mult mai sănătoasă și mai directă, pentru că lasă loc și sentimentelor, chit că-s alea negative, furie, răzbunare și așa mai departe ...

Așa, deci ce ziceam?!?

Era vorba care va săp zică despre numitul Xizor, un individ fermecător, la propriu, pentru că știe lucra cu feromonii așa încît nici o femeie sau femelă de orice specie umanoidă nu-i poate rezista - și ca atare se gîndește el că ar fi frumos să-și desfășoare farmecele și asupra prințesei Leia, asta așa, ca bonus, pentru că a o captura pe prințesă înseamnă a-l atrage pe Luke s-o salveze și să fie prins la rîndul lui, ceea ce i-ar pune bețe în roate rivalului său Vader, pentru că, nu-i așa, Xizor și Vader se duelează pe tăcute pentru poziția de preeminență în ceea ce privește favorurile Împăratului, care Împărat, măgar cum îl știm, rînjește pe sub mustață, în fine, pe sub glugă, și îi joacă pe degete pe amîndoi , folosindu-se cu succes de banii și mercantilismul unuia și de aspectele de Forță ale celuilalt.

Ei, cam asta e, așa, într-un rezumat foarte rezumătos, povestea, care, după cum îi stă bine unei saga, mai ales uneia supercunoscute precum este Războiul Stelelor, e never-ending-story, căci fundația lui Lucas nu doarme, cîtă vreme mai e ceva de muls de la cititori și se mai găsesc aventuri de povestit, prostit și postat, păi tot o să ademenească scriitorii să le scrie ...

John Scalzi - Redshirts

Nu mai știu pe unde citisem că John Scalzi nu e mare sculă de scriitor, ci doar are o bună experiență în comunicare, ceea ce îi permite să adune lejer voturile fanilor (Facebook, Twitter, LinkedIn ... știți voi) și să se autoproăulseze practic în competiția pentru premiul Hugo (sau Nebula, nu mai știu exact care-i votat de fani și care de asociația profesională a scriitorilor SF din America).

Cum.becum, omul a ajunsacolo sus, are notorietate, are chiar și operă. Redshirts a cîștigat și el ceva premii, dar îmi pasă mie de premii cum îmi pasă de starea vremii la Helsinki pe data de 12 mai 1606. (Nu, nu cred că s-a întîmplat ceva deosebit acolo fix în ziua aia, e o locație spațiotemporală aleasă la întîmplare).

Redshirts - ni se explică pe parcurs - sînt acei cadeți, trupeți, ce-or fi, îmbrăcați în uniformă roșie, din serialul Star Trek (nu este numit așa, dar referințele sînt destul de clare, vezi numele navei spațiale Intreprid vs, Enterprise), care în primele minute din episod, pînă s-apară genericul, o iau pe cocoașă (mor, sînt păpați de alieni, ajungi schilozi sau legume, și așa mai departe). Eroii, recent transferați pe acest Intreprid, sînt uluiți de rata mare de întîmplări neobișnuite și fatale care se petrec pe nava și în expedițiile pe planetele explorate de navă. Nimic neobișnuit de fapt, pentru că vor descoperi acești sărmani redshirts că nu sînt altceva decît păpuși, personaje într-o saga TV science-fiction - și trebuie să-și slaveze pielea călătorind în timp pentru a-i convinge pe promotorii serialului să-l anuleze și să le lase o șansă de a lupta pentru supraviețuire fără vreo constrîngere externă gen rating și așa mai departe.

O să întrebați: cum să călătorești în timp cînd ești un personaj imaginar? către ce destinație? și prin ce mijloace? Păi, citiți și veți afla.

Cert este că din punctul meu de vedere Redshirts e OK ca lectură, dar nu aduce nimic nou în ceea ce privește tema străpungerii zidului invizibil dintre artă și spectatori, dintre protagoniști și simplii consumatori.

Nu e lungă (vreo 200 de pagini) încît să devină plictisitoare.

Ritmul e alert.

Sînt cîteva răsturnări de situație drăguțe, nu multe sau deosebite, dar sînt.

Ce vreți mai mult?

Ce nu mi-a plăcut, ba chiar sare în ochi la modul strident, este ceva ce nici măcar nu face parte integrantă din roman: disclaimer-ul de la final, cum că "domle, ceea ce am scris nu are nici o legătură cu preaiubitul meu serial S.F. la care am colaborat io, care este un exemplu de cum trebuie făcut un serial S.F. ...". Hai, las-o moartă. Ți-e frică de vreun proces intentat de ăia, dar nici chiar așa. Vorba aia, dacă ți-e frică de lup, ce dracu cauți în pădure?!?

Rachel Hartman - Seraphina

Ca să nu ziceți că-s cîrcotaș, uite și o carte care mi-a plăcut. Evident, în plin proces de lectură mi-e destul de greu să-mi dau seama ce face o carte plicticoasă, respectiv atractivă. De aceea a fost inventată analiza post-lectură, gen Procesul Etapei, zisă și critică literară.

 

Cartea este un fantasy cu arhicunoscuții dragoni, care acuma se pot transforma în oameni, dar nu pentru a se infiltra și a-i teroriza, ci pentru a coopera cu rasa umană, în vederea cimentării unei păci greu de conceput la un moment dat.

Evenimentele descrise sînt urmărite din perspectiva și sub narațiunea eroinei Seraphina, un metis de om cu dragon, care-și cautăp locul într-o lume care nu agreează încă dragonii, fie ei și sub formă umană (ziși și saarantrai), și cu atît mai puțin abominațiunile născute dintr-un tată uman și o mamă dragon transformat în om. Șicum asta n-ar fi de ajuns, mintea Seraphinei este "infectată" de amintirile lăsate moștenire de mama sa, între care o grădină cu ciudați - fiecare din ciudații ăștia fiind reprezentarea unei persoane reale, jumătate-om-jumătate-dragon ca și Seraphina, pe care aceasta ar face bine să-i ghicească sub deghizările lor, pentru că unii îi vor fi de mare folos, iar alții îi sînt dușmani de moarte.

 

Și ce-i cu asta? o să ziceți; nu-i decît o intrigă ca oricare alta, cu o acțiune relativ fast-paced (multe evenimente per suta de pagini - ăsta-i un fel de consum de carburant la suta de kilometri inventat de mine pe loc) și cu personaje despre care nu se poate spune că rup gura tîrgului. Și totuși, mi-a plăcut.

 

Oare să fie din cauză că am o înclinație deosebită spre autorii-femei (Rachel Hartman este, evident, femeie)? Nu, n-aș zice, de pildă Ursula K. Le Guin și Marion Zimmer Bradley îmi displac, și nici James Tiptree jr sau Andre Norton nu mă încîntă din cale-afară.

 

Oare să fie acțiunea, intriga? posibil, deși, după cum am menționat, nu se remarcă cu nimic față de medie.

 

Personajele? nu - vezi observația de mai sus, plus că eu unul niciodată n-am cerut de la scriitori niște personaje care să debordeze de viață și de complexitate. Îmi sînt de ajuns personajele schematice, cu condiția să slujească plot-ul.

 

Scurtimea? nu, căci romanul nu-i tocmai scurt.

 

Pesemne s-a adunat cîte un pic din toate, plus nițel din realismul politicii descrise - totul se petrece în ajunul serbătorilor de iarnă ale lumii zugrăvite de scriitoare, dar și a unui număr rotund de ani de la tratatul care a încheiat războaiele între oameni și dragoni, prilej de reunire a claselor politice ale celor două rase - , plus nițel din non-happy-end - începe un război civil intra-draconic, în care vrînd-nevrînd sînt tîrîte și regatele umane, cu bonus unitatea de timp, spațiu și acțiune care, cel puțin în subconștient, joacă un rol important în aprecierea drept veridică a lumii inventate de scriitor (cred că am pomenit la modul pozitiv regula celor trei unități, undeva pe la seciunea de thrillere), și așa mai departe.

 

Sînt curios să citesc și urmarea - căci va exista în mod clar o urmare, deși deznodămîntul acestui prim volum este întru totul satisfăcător, bulgărele de zăpadă al evenimentelor abia a început să se rostogolească. Personajele principale vor fi expediate în cele patru vînturi, la treburile lor, fie în căutarea sinelui neștiut, sau a regatului pierdut, sau a iubirii interzise, sau a păcii interioare, și abia aștept să văz ce și cum. Pentru că lumea inventată de Rachel Hartman e a naibii de credibilă, și asta-i de fapt cheia succesului în ceea ce mă privește.