Simon Toyne - Sanctus

Iată un roman exemplar - nu în sensul Nuvelelor Exemplare ale lui Cervantes, firește, ci în sensul cel mai comun. Pur și simplu, Simon Toyne, irlandez de felul lui, din cîte am priceput, a preluat 1:1 modelul de succes al Codului lui da Vinci și a ouat acest Sanctus. Pe nișa sa, în nici un caz nu se poate spune că romanul de față e slab, ba chiar dimpotrivă; cît despre nasurile subțiri, evident că ele o să aibă mereu ceva de cîrcotit împotriva acestui tip de divertisment scriitoricesc și, dacă ar putea, ar trece astfel de cărți într-un renăscut Index Librorum Prohibitorum (dacă sînteți cuminți, o să caut mai tîrziu pe Net dacă am scris corect numele renumitei liste a cărților interzise, de unde ne-a rămas și expresia a trece la index).

Practic, ce înseamnă de fapt această rețetă de succes? Pe puncte și subpuncte, ar fi așa:
1. un obiect / o persoană /  o idee, un ceva, în fine, ocult, magic, ascuns, tăinuit, a cărui identitate sau proprietăți trebuie descoperite de eroul sau eroii pozitivi ai cărții;
2. capitole scurte, care, începînd cam de pe la 10-15% din carte, trebuie să se încheie cu un mic cliffhanger;
3. două, maxim trei fire narative întrețesute, dar la fel de pline de suspans și neprevăzut, care vor converge în final;
4. o unitate de timp (cîteva ore, maxim cîteva zile), spațiu (un anume loc din lume, sau poate mai multe dar foarte precis amplasate și fixate în trama poveștii) și acțiune, ceea ce dovedește că teoreticienii clasicismului literar nu erau chiar niște fraieri cîns au enunțat regula celor trei unități (deși motivele lor interne erau altele)
5. un final exploziv, surprinzător, apoteotic chiar;

Cam așa văd eu acest tip de thriller. Este de remarcat că, după apariția renumitului cod, diverși epigoni au încercat să ne thrillereze cu povești despre diverse artefacte creștine (lancea lui Hristos, arginții trădării lui Iuda etc., toate inspirate de sfîntul Graal al originalului), sau de alt tip (un joc de șah al lui Charlemagne, fragmente din calul troian, și așa mai departe), care nu au avut succes pentru că nu au respectat una sau mai multe din regulile de mai sus. Rezultatul? niște cărți de acțiune oarecare, demne de a fi ecranizate în stil de blockbuster, fără îndoială, cu jdemii de efecte speciale, cu un box-office cît al întregii industrii de carte din România, și cam atît.

Sanctus e diferit. El respectă regulile. Prin natura acestor reguli, mi-e practic imposibil să demonstrez acest lucru - trebuie pur si simplu să citiți cartea pentru a vă convinge. Nu pot nici măcar să demonstrez punctul 1, căci ar însemna un spoiler prea mare - rețin doar că e vorba de o poveste biblică, a Vechiului Testament, răsucită și cumva răstălmăcită, pînă în punctul în care se duce un picuț înspre fantastic (atenție! fantastic, nu fantasy!).

Per total, un passe-temps cît se poate de agreabil. Și, ghiciți cine m-a stimulat să cumpăr cartea? Păi, nimeni alta decît reclama aia cu "Ce, mă, am citit Sanctus împreună?!?".

Stephen Donaldson - Blestemul nobilului Foul

În primul rînd, se pune întrebarea: îl cheamă Stephen Donaldson sau Stephen Donaldsonson? Pentru că în antetul fiecărei file din stînga apare numele autorului în varianta a doua, cu doi de son ... O fi vreo poantă pe care eu n-o pricep, sau pur și simplu e doar un tiraj nefericit, vîndut la preț redus (10 lei) în timpul tîrgului Bookfest 2012.

O să expediez cartea aceasta foarte repede, pentru că nu mi-a plăcut nici cît negru sub unghie. A început promițător, cu descrierea trăirilor personajului nostru principal, Thomas Covenant, suferinde de lepră. Pe urmă a continuat cu alunecarea în vis, chipurile, adică în lumea fantastică în care se petrece acțiunea; nu e un lucru nou, parcă și seria Amber a lui Zelazny avea același stil de a intra în miezul întîmplărilor.

Doar că lumea asta nu mă convinge deloc.

Cîteva sute de pagini citite pentru nimic.

Se vede treaba că e greu să ieși din tiparele stereotipe oameni plus elfi plus dwarfi versus goblini plus orci plus trolli (asta e repartiția standard din bătrînul Warcraft 2, moștenire directă de la și mai bătrînul Tolkien) și să-ți și iasă ceva interesant.

Nici măcar nu-mi poate fi milă de bietul Covenant Necredinciosul (ehe, și cînd te gîndești că în engleză covenant înseamnă legămînt, like in the Ark of the Covenant zis și Chivotul Legămîntului, ceea ce ne duce direct la Raiders of the Lost Ark, dar asta-i deja din altă ligă ...)

Presupun că în celelalte romane din ciclu Thomas o să sufere și alte accidente (aici a fost vorba de o mașină de poliție gata să dea peste el) pentru a ajunge în lumea Tărîmului. (Da, seamănă a pleonasm, dar n-am ce face, așa l-a botezat Donaldson).

În fine ... mult succes pentru cine se încumetă la continuări. Eu nu mă număr printre ei.

Bernard Cornwell - În căutarea Graalului

Totul se întîmpla pe vremea cînd francezii și englezii se pustiau reciproc în vestitul război de 100 de ani - mă rog, mai mult englezii îi pustiau pe francezi, căci ei inițiaseră războiul și ei erau cei care aveau de supus prin forța armelor un regat ce de drept li se cuvenea, iar expedițiile prădalnice ale francezilor pe coastele engleze au fost sporadice și lipsite de efect (chiar dacă romanul de față începe chiar cu așa ceva).

Practic cartea este un pretext pentru o descriere romanțată a expediției regelui englez Eduard al III-lea în Franța. Nu că ar fi existat o Franță adevărată în acel moment al istoriei, în care relațiile de vasalitate erau mult mai importante decît firavele umbre de conștiință națională; ar fi mai corect să o numim expediția în Bretania, Normandia și Picardia, avînd ca punct culminat bătălia de la Crecy, o bătălie pe care de fapt englezii ar fi fost bucuroși să n-o dea, singura lor preocupare din acel moment fiind s-o șteargă întregi de pe continent, cît mai aveau putință de scăpare.

Am mai citit două sau trei romane de Bernard Cornwell, toate situate în Exeter-ul secolului XI (cred) în care un preot local executa activități tipice de detectiv pentru ciudatele crime și ticăloșii din epocă. Cărțile au fost interesante, fie și numai pentru evocarea vechilor regiuni, orașe și persoane dintr-o vreme în care Anglia romanizată se contopea cu elemente saxone și normande. Seria Harlequin lucrează cam în același sens, fiind, așa cum am mai spus, o dare de seamă istorică presărată cu faptele personajelor principale - personaje care sînt destul de importante la scara istoriei pentru a fi băgate în seamă într-o campanie și o bătălie de anvergură, dar suficient de neînsemnate pentru a nu apărea în cronicile adevărate și a nu stîrni polemici de tipul "a fost sau n-a fost". Este exact stilul folosit în mare parte de maestrul genului, Dumas-tatăl, cu d'Artagnan și compania exponenți de seamă.

Nu insist asupra subiectului, care este suficient de interesant, și nici a acțiunii, trepidante pe alocuri (da, avem și Graal - sau o să avem și Graal -, avea și lancea lui Hristos, în buna tradiție inițiată de Codul lui da Vinci). Păcat de spargerea în bucăți (sînt trei romane în ciclul Harlequin), care lasă bineînțeles capete de intrigă deznodate. 

Am găsit și vreo două-trei stridențe în text, una din ele fiind o aiureală din necunoștință de cauză a traducătorului ("să arunce pămîntul din timpul nopții", ceea ce nu are sens ... pentru cine a citit suficiente cărți în engleză care să aibă ca fundal o societate medievală este evident vorba de "night soil", care n-are legătură cu pămîntul, ci este vorba de prozaicul și scîrbosul conținut al oalei de noapte ...). O altă stridență se referă la erezia catară, care, chipurile, ar fi fost eradicată "de sute de ani" - dar în realitate, trecuseră 100 de ani și un pic. Mă rog, hai să zicem că ar fi un fel de licență poetică a autorului.

Per total, o lectură agreabilă, care te face să te duci la cartea de istorie pentru detaliile reale ale celor descrise în ficțiunea romanescă.

Spider & Jeanne Robinson - Starseed

Este un roman din vechea gardă - și cînd zic vechea gardă mă refer atît la faptul că a fost scris pe la începutul anilor 90, cît și la vechimea sa în biblioteca personală. În ciuda acestor fapte (și a altor cîtorva potriveli care mie nu-mi plac), Starseed este absolut fascinant.

De multe ori am zis - și susțin în continuare cu tărie - că nu e bine să citești o multi-logie (unde multi- poate fi substituit după caz de tri-, tetra., penta-, și așa mai departe) altfel decît în ordinea naturală a scrierii romanelor componente. Dar Starseed este volumul doi dintr-o trilogie care începe cu Stardance și se încheie cu Starmind. În ciuda acestui fapt, n-am avut nici o problemă să mă conectez din prima la acțiunea cărții. Acțiunea este destul de simplă, face referire la descoperirea pe Titan, satelitul saturnian, a uneei forme de viață ciudate, un Simbiont pe numele său, care poate fi absorbit de corpul uman, făcîndu-l pe acesta să poată supraviețui în spațiu - și nu este vorba de viața pe o stație spațială sau pe vreo futuristă navă de război galactică, ci chiarîn vidul cosmic - protejîndu-l de radiații, hrănindu-l, suprimînd nevoia de a respira, și așa mai departe. Cei ce vor să intre în Simbioză trebuie să treacă printr-o serie de tabere de antrenament pe Pămînt și să-și încheie parcursul cu un stagiu pe o stație spațială independentă (adică proprietate a corporației care deține Simbionții, nu a unei țări anume sau a ONU).

A doua prejudecată a mea este că insistența autorilor S.F. contemporani asupra detaliilor personajelor, a construcției lor psihologice, este dăunătoare și duce la creații total neinteresante din punctul meu de vedere. Mă bucur că am citit o operă care contrazice această teorie (nulla regula sine exceptione, totuși). Eroina romanului este o fostă dansatoare de succes, ajunsă dincolo de finalul carierei, cu dureri de spate și de șale, care hotărăște că Top Step (stația spațială de care pomeneam) și simbioza sînt unica modalitate de a-și păcăli corpul și de a dansa în continuare în imponderabilitate - măcar pentru o vreme.

Se vede bine colaborarea dintre cei doi Robinson - soț și soție - dintre care unul este scriitor (Spider) iar celălalt (Jeanne) este fost dansator-coregraf - și femeie, precum eroina romanului. Ca rezultat, nici una din scene nu este forțată, nici una din reacțiile eroinei nu pare nelalocul ei; în general, se vede că totul a fost scris cu îngrijire și mai ales cu dragoste. Plot-ul poate fi rezumat în două-trei propoziții (n-o s-o fac, vă las să citiți cartea, dacă aveți de unde să faceți rost de ea) ceea ce înseamnă că accentul pică pe trăirile personajelor. Și. uimitor, aceste trăiri nu m-au plictisit nici o secundă!

Nu știu cum au reușit, dar au făcut-o!

Poate e vorba și de relativa scurtime a lui Starseed, 250 de pagini format de buzunar, spre deosebire de cărămizile de peste 500 de pagini de azi.

Poate subiectul ales - pînă la urmă, Simbioza permite oamenilor să se "scufunde" într-o comunitate telepatică, the Starmind - ceea ce este lucrul cel mai apropiat de dumnezeire la care ne putem gîndi ... pentru o vreme.

Poate că că în 1990 scriitorii gîndeau altfel, neavînd tot timpul în cap numărul de caractere din text și tariful plătit per caracter, cuvînt sau pagină.

Poate și faptul că romanul este un testament (involuntar) peste ani al lui Jeanne Robinson - care a murit acum doi sau trei ani de cancer, dacă nu mă înșel ... Mă întreb: ce n-ar fi dat ea oare ca această previziune să se îndeplinească și Simbionții chiar să existe, și să existe o Starmind care s-o strîngă la piept, s-o scutească de suferințe și s-ăi dea viață veșnică - atît cît poate fi ea veșnică într-un organism totuși supus greșelii?

 Păcat, mare păcat, și mare nedreptate această moarte timpurie!

În rest, ce să mai spun? o să caut și celelalte componente ale trilogiei, dac-or mai exista pe undeva printr-un fund uitat al Internetului sau al bibliotecilor clasice, și o să le citesc cu prima ocazie. Sînt absolut sigur că merită!

Greg Egan - Scara lui Schild

"It's complicated", cum bine zice statusul ăla de pe Facebook. Cartea asta am început-o acum un an jumate, am abandonat-o, am reluat-o acum șase luni, am abandonat-o iar, am reluat-o a doua oară acum o săptămînă și am isprăvit-o azi. E un hard SF extrem de greu de digerat, a o înțelege pe deplin implică, pare-se, nu doar o temeinică stăpînire a elementelor moderne de fizică cuantică și astrofizică, ci și cunoștințe despre teoriile noi (încă nedovedite dar și neinfirmate) din domeniu.

Redusă la esență, cartea ne spune povestea întîlnirii cu extratereștrii - dar niște extratereștri nemaivăzuți pînă acum, care sălășluiesc dincolo de o barieră artificală apărută pe neașteptate "de-a latul" Universului cunoscut, care se extinde cu viteza luminii și care înghite cu poftă întregi sisteme solare care-i stau în cale.

Omenirea, ajunsă la stadiul în care se poartă decorporalizarea și copiile de backup ale personalității, este împărțită în ceea ce privește abordarea problemei. Facțiunile sar una la gîtul celeilalte cu înverșunare, chiar dacă moartea nu mai are aceeași greutate ca pe vremuri. Tocmai de aceea este posibilă o expediție în partea îndepărtată, dincolo de cortina de fier cuantică, pentru a vedea ce-i pe acolo și cine populează acea zonă.

Romanul colcăie de termeni super-cool (că să mă exprim în ton cu moda), gen viermi Planck, vendeki, suprapunere de stări și așa mai departe, și de propoziții care au zece-cincisprezece cuvinte dar necesită un sfert de oră cu creionul în mînă spre a le înțelege (recunosc, eu n-am făcut acest efort, am trecut pur și simplu mai departe).

Nu mă întrebați de personaje, nu le-am reținut decît numele, că erau mai ciudate, însă în rest nu m-au interesat defel, poate ca o răzbunare pentru faptul că Scara lui Schild e o carte indigestă, per total.

P.S. Vă întrebați de unde vine titlul? Scara șlui schild este o solușie mai mult sau mai puțin empirică (sau practică) la problema de a transporta un vector de-a lungul unei curbe oarecare. Problema cu pricina trebuie rezolvată în niște condiții care amintesc de vechea geometrie ("folosind doar rigla negradată și compasul"). Și  rezolvarea e simplistă, dar nu-i deloc trivială, tot așa cum nu e deloc trivial să realizezi cuadratura cercului doar cu rigla și comnpasul - bine, cuadratura nu e doar non-trivială, ci și imposibilă. Pentru detalii folosiți cu încredere wikipedia sau oricare alt instrument digital analog. (Hai că asta cu digital / analog chiar mi-a plăcut) ...

Clive Cussler - Arctic Drift

Seria de cărți "cu Dirk Pitt" a lui Clive Cussler are un nu-știu-ce care atrage. Pitt e un erou din spița lui Batman, Mannix sau James Bond, eroi despre care știm că, indiferent cît de proastă e situația în care s-au vîrît, sigur o să scape (păstrînd eventual și fata, acolo unde aceasta există) pur și simplu pentru că seria trebuie să continue.

În ciuda acestui fapt, romanele respective le voi citi mereu cu plăcere - cu un amendament pe care-l voi pomeni mai jos - pentru că, într-un fel ciudat, omul nu se ia prea în serios, mereu face cu ochiul către cititor a complicitate "hai să vezi ce mi-a mai trecut prin minte", bașca faptul că în mai toate romanele sale, nea Clive se bagă pe sine însuși ca personaj mai-mult-decît-secundar, adică pasager cu totul. De pildă, în Sahara (hai că-l știi, a fost și film făcut după carte) Clive era pe post de catîrgiu în plin deșert, apărut din neant și ducîndu-se nu se știe unde, behăind din răsputeri Oh my darling Clementine, ocazie cu care i-am aflat și eu versurile. În romanul de față, Clive e șofer de SUV care-l salvează pe erou din tocmai după ce acesta fusese ținta unei avalanșe a la Posada pe ditamai drumul de țară canadian.

Premisa lui Arctic Drift e simplă dar de mare efect: faimoasa Trecere de Nord-Vest, îndelung căutatul drum pe apă care ar fi trebuit să ușureze trecerea din Atlantic în Pacific și viceversa, ar putea redeveni practicabil din cauza vestitei încălziri globale. Pentru cine nu știe, în secolul XIX mulți navigatori s-au încumetat a dibui suspomenita Trecere, nuami că aceasta e impracticabilă majoritatea timpului din cauza ghețurilor arctice. Evident, riscurile unui comerț maritim în asemenea condiții este cu totul inacceptabil, iar navigatorii au preferat bineînțeles ruta infernal de lungă pe la Capul Horn, prin sudul Americii de Sud. După aia a venit timpul construirii Canalului Panama și nu s-a mai pus problema Trecerii de Nord-vest.

Dar canadienii nu doarme, ei și-au dat seama de imensul potențial economic al versiunii 2.0 a vestitului drum, și își mobilizează forțele armate pentru a-și adjudeca (la modul legal) respectiva calwe navigabilă ca fiind parte a apelor interne canadiene. Vă dați seama ce profit s-ar prefigura ... S.U.A nu prea sînt de acord, și imposibilul se produce: cei doi giganți nord-americani sînt pe picior de război. Îi revine lui Pitt sarcina de a dezamorsa situația, și de a dovedi că un magnat al ecologismului e de fapt poluatorul maxim, care evident că ... 

Bine, nu mai zic nimic, puneți mîna și citiți cartea, e excelentă ca divertisment fără pretenții.

Ziceam mai sus de un amendament: Cussler singur este OK, Cussler împreună cu fiu/său Dirk (curat coincidență de prenume, coane Iancule!) cume este cazul de față iarăși este OK, dar îmi displac teribil cărțile scrise de Clive Cussler împreună cu alți autori. La fel de mult mă calcă pe nervi romanele în care eroii sînt cei doi copii ai lui Dirk Pitt. Nu-mi plac deloc deloc deloc. Poate unde m-am atașat de vechea gardă, cu amiralul Sandecker, șeful direct al lui Pitt, de Al Giordino bătăușul-emerit, de Rudi Gunn pe post de creier neoficial al echipei ... de Sahara, de Inca Gold, și încă cîte și mai cîte ...

George Arion - Necuratul din Colga

Țin minte cu cît nesaț am devorat pe vremea lu' nea Nicu niște romane polițiste românești - Profesionistul și Țintă în mișcare, care se dovedeau a fi altceva decît eternele bătălii de partea adevărului duse de milițieni sau securiști deștepți contra tîlharilor și spionilor ticăloși. Nu că ar fi deviat foarte mult de la țintă - eroul este un tînăr gazetar angrenat fără voie în investigații care par a-i depăși capacitățile, iar ținta este tot un fruct putred al societății socialiste multilateral dezvoltate (adică un parvenit ilicit, un șef delapidator, chestii din astea relativ triviale). Totuși, era ceva cu totul nou. Am citit apoi Atac în bibliotecă, cu care încep de fapt aventurile detectivului fără voie Andrei Mladin, și pe care îl scăpasem la vremea lui, și m-am trezit apoi căutînd asiduu în almanahele Flacăra  din acea vreme romanul polițist de final (adică ocupa mereu ultimele 40-50 de pagini format mare) semnat George Arion.

Aventurile lui Mladin s-au cam încheiat prin 88 sau 89 cu o imagine dezolantă, a unui would-be tînăr jurnalist care se privește în oglindă și care se vede așa cum este cu adevărat: buhăit la față, pe cale să chelească și să încărunțească, o fantomă a unui trecut glorios, în care vrăjea fetele cu zecile (relațiile neputînd însă fi altfel decît principiale, că așa era schema).

Și uite că îmi pică în mînă acest Necuratul din Colga, lectură ușurică la prima vedere, un roman noir mai negru decît prevede legea - pentru că într-un roman noir clasic a la Chandler și compania întotdeauna mai străbate o rază de speranță, pe cînd aici ... nici măcar nu se știe exact cine e capul răutăților, tocmai pentru că nu prea contează. Societatea românească e atît de distrusă la toate nivelele - ne spune autorul - că oricum n-are importanță dacă vinovatul este sau nu prins și condamnat.

Cartea a fost publicată în 2004 (prima ediție) dar se pare că gestația a fost mai lungă, căci unul din personajele de frunte, zugrăvit în tușe stridente, este senatorul și candidatul la președinție Miu Trocan Drovelidu. Auzi nume! curat românesc! s-ar mira unii. Dar cînd aflăm că individul este președintele Partidului Românilor Adevărați, devine clar că numele e o anagramă de la Corneliu Vadim Tudor. Omul manipulează și el prin Colga - orășel din nordul țării bîntuit de Necuratul, degradat la rangul de ucigaș în serie - înscenîndu-și propria răpire cu ajutorul unei organizații paramilitare ce-și desfășoară nestingherită activitatea la doi pași de oraș.

Toată zbaterea agentului special Robert Gal, cel ce povestește la persoana întîia întîmplările - se va dovedi zadarnică. Nici unul din locuitorii urbei nu-și poate depăși condiția de membru al masei de manevră, indiferent cîte crime ar comite respectivul Necurat, indiferent cîte matrapazlîcuri ar face potentații urbei, indiferent cîte discursuri motivaționale le-ar ține Gal. Cam toate racilele românești, ajunse la stadiul de poncife, se regăsesc aici: politicienii corupți, beizadelele scăpate de sub control, disprețul față de lege, presa aservită puterii, disolția  autprității polițienești, indiferența generalizată, copiii străzii, sectanții fanatici, teroriștii, trăfătorii de la cele mai înalte niveluri, și încă altele pe care nu le mai enumăr.

În carte apare un personaj recurent, care a fost prezent și într-un alt roman al lui Arion, dintr-un almanah Flacăra (să mă tai dacă rețin cum îi mai zice, știu că era tot cu Andrei Mladin, dar un Andrei Mladin americanizat, botezat An Dray, căci în socialismul românesc nu puteau exista fapte ca acelea descrise de An Dray, de tip droguri și prostituție - bine, în final se dovedea că totul a fost un vis al ziaristului toropit de căldură). Personajul este nebunul cu trompețica, și mă întreb de unde fixul ăsta la George Arion ... bine, într-un fel, mai sînt și alte paralele între cele două romane - gașca de motocicliști violenți este prima care-mi vine în minte, dar na! nu e de mirare: ceea ce pe vremuri se putea întîmpla numai în putredul capitalism putem trăi acum aievea, sub ochii noștri.

De doi bani speranță? nici vorbă. Ne ducem în prăpastie, domnilor! ne zice autorul, și într-un sens mai larg (adică nu doar România, ci întreaga lume) tind să-i dau dreptate. Din păcate.

Enjoy!