Max Barry - Lexicon

Iată o altă carte dezamăgitoare.

Autorul este un australian, din cîte pricep - nu că ar fi ceva rău în sine, tocmai am terminat o altă carte a unui scriitor australian, Markus Zusak, orientată însă (cartea în sine, nu autorul în general) mai către young adult novels, care mi-a plăcut. Aici însă e altceva, o idee formidabilă care din punctul meu de vedere eșuează lamentabil.

Premisa de la care pornește cartea este că rostirea unui cuvînt produce un anume șir de transformări electrochimice în creierul uman (da, gîndirea nu e altceva decît un proces electrochimic, și încă unul relativ lent de pînă la 10 m/s, care va să zică expresia noastră neaoșă "ca vîntul și ca gîndul" e un pic pe lîngă). Ca atare este posibil ca un cuvînt sau un șir de cuvinte să provoace un asemenea set de schimbări la nivel cortical încît să permită celui ce le rostește să-l controleze - sau, la extrem, să-l distrugă - pe receptor.

Și cam atît.

Ba nu, ni se mai spune și că un cuvînt nu este de ajuns, trebuie de obicei un șir întreg, pentru că fiecare din ele are rostul de a da jos un scut, un strat, un nivel de protecție al creierului: nivelul de recepția, nivelul atenției și așa mai departe. (Dacă rețin bine, autorul nu ne explică mai departe de nivelul atenției ...).

Pur și simplu, nu cadrează, Nu se potrivește. Acțiunea nu e susținută de premisele mai mult sau mai puțin științifice, pentru că se învîrte în jurul unui cuvînt de-substanțializat, de-corporalizat, ca să zic așa, care odată rostit, bîntuie un orășel australian ucigînd tot ce prinde. Frumos, dar mie mi se pare un salt nejustificat de la un ceva-aproape-științific la ceva-fantastic-și-sau-metafizic. Sau, ca de obicei, poate n-am eu suficientă răbdare să scurm printre cuvinte și ărintre multiplele straturi de text ale cărții (dacă le-o avea).

Nici cei doi protagoniști nu mă dau pe spate și nu mă fac să-mi pese de soarta lor. Sînt doi, deci apar două planuri întrepătrunse ale acțiunii, și ele converg cumva în final. Nemaipomenit.

Cele mai interesante secvențe sînt nu cele de acțiune, de mișcare, cele în care personajele chiar fac ceva - măcar, vorba cunoscută din armată "nu dorm, ci execută programul de somn" - ci niște disertații plasate strategic la începutul unor capitole. Disertații despre cuvinte, despre Internet și despre influență lui asupra convingerilor oamenilor. Autorul a simțiti nevoia să dea din el chestiile astea (cam ca Michael Crichton în Jurassic Park, care în două-trei locuri trîntea hodoronc-tronc niște disertații despre divinități, respectul față de natură, oameni și responsabilitate), și chiar a meritat.

Ca să rezum, cartea seamănă un pic cu Australia, o țară imensă ca teritoriu, dar populată doar în colțul de sud-est și practic nelocuibilă în rest (deșerturi, jungle, știți voi cum e ...), cu excepția unor petece litorale. Așa și Lexicon: începe bine, promite mult, dar la final nu vedem în fața ochilor decît colțul de sud-est ...

Christopher Priest - The Adjacent

L-am mai comentat pe musiu Priest, cu ai săi Magicieni. Nu prea mi-a plăcut ce se petrece pe-acolo, și iată că omul recidivează cu acest Adiacent. De ce recidivează? Pentru că:
- Este tot cu magicieni - este unul singur, de fapt, și apare pe la începutul cărții, fiind un fel de factor declanșator a ceea ce se întîmplă (omul este chemat la o bază aeriană englezească de pe continent, în plin război mondial, cel din 14-18, pentru a imagina o metodă de a face invizibile proto-avioanele de recunoaștere ale epocii; soluția găsită este de a abate atenția de la adevăratul avion la un avion adiacent - de unde și numele romanului)
- Apare o personalitate a epocii care joacă un rol mai mult sau mai puțin central (fusese Nikola Tesla în Magicienii, este H.G. Wells aici)
- The Adjacent are același stil lălăit ca și Magicienii, nu că ar fi ceva inerent rău, decît să citesc niște bălmăjeli fără cap și fără coadă cum se mai poartă prin S.F.-ul contemporan (se aude, musiu M. John Harrison?), mai bine o poveste, un ceva care se petrece, care se mișcă, chiar dacă aparent sînt hiatusuri majore de la un capitol la altul

Puncte bune:
- Este centrat în jurul avioanelor și aviatorilor. (Mă aștept ca romanul următor al lui Priest să aibă o altă categorie socio-profesională în centrul acțiunii, iar aviatorii să joace un rol marginal, dar vizibil în ansamblul intrigii).
-Vorbește despre România, căci parte a acțiunii este centrată în jurul unei aviatoare poloneze de la începuturile celui de-al doilea război mondial, care este obligată să se refugieze la noi în cadrul cunoscutului exod polonez din acele vremuri. Nu-i prea frumos ce se întîmplă, cică autoritățile române a confiscat avioanele și i-a trimis la domiciliu forțat pe membrii forțelor armate poloneze, pînă ce majoritatea lor a putut pleca în siguranță spre Franța pre-20 iunie 1940 și apoi în Anglia.
- Sugerează o formațiune statlă nouă pe teritoriul actual al Marii Britanii, anume IRGB. Din carte nu reiese cam ce ar fi aceste inițiale (asta dacă nu cumva mi-a scăpat mie), dar din context (Pacea fie cu voi!, șeici, Ibrahimi, Heydari) reiese că ar fi Islamic Republic of Great Britain. Treziți-vă, bă! pînă n-ajunge Londra să se cheme New Mumbai și Liverpoolul Old Delhi.
- Tema centrală este dragostea.

Puncte slabe:
- N-am fost în stare să fac conexiunile corecte din intrigă. Și nici nu am mai avut chef. Acțiunea se petrece pe vreo patru-cinci planuri paralele, în primul și al doilea război mondial, cum ziceam, dar și pe o insulă fantastică dintr-un arhipelag necunoscut pe Terra, precum și într-un viitor relativ apropiat dominat .de schimbări climatice, deșertificare, furtuni tropicale peste sudul Angliei și acel IRGB de care spuneam. Personajele principale sînt puține, dar trebuie să te prinzi cam care se potrivește cu cine, fie după nume, fie după similaritatea a ceea ce se întîmplă cu ele.
- Nu-i foarte clar ce fenomen este adiacența asta, și de ce se manifestă sub forma unui tetraedru iluminat de sus, care smulge din timpul lor obiectele și persoanele pe care le cuprinde. tot așa, nu-i clar cine și ce a pus în mișcare seria de evenimente povestite.
- Tema centrală este dragostea. :)

Dacă aș fi fost mai atent, mai interesat sau mai cointeresat (de către autor) poate m-aș fi zbătut să realizez conexiunile logice necesare pentru a savura total narațiunea . Dar mi-e lene. Tare lene. de ce să mă chinui să inventez eu explicații acolo unde autorul nu catadicsește să arunce măcar o indicație, așa, din fuga calului.

Asta e. Măcar m-a ținut în priză pînă la capăt. Dar orgasmul n-a mai venit. Păcat.

Simon Toyne - Cheia

Ca să reiau de unde am rămas ... și anume de la domnul Toyne.

A continuat Sanctus, bineînțeles, căci în branșă există o regulă bine știută: mulge vaca sistematic, pînă îi crapă ugerul din lipsă de lapte.

Din păcate, de data asta a dat un rateu de zile mari, spre deosebire de maestrul său spiritual Dan Brown și ale sale șase cărți, Toyne a greșit grav pierzînd din vedere sistemul / rețeta / paradigma relativă la scrierea unui thriller gen Codul lui Da Vinci. Păcat.

Cheia este a doua parte a unei trilogii ce a început cu Sanctus și se încheie cu Turnul. Din păcate (s-ar putea să repet pînă la epuizare această expresie) volumul n-are nici final exploziv (normal, trebuie să lase loc pentru volumul al treilea), nici unitate de timp, loc și personaje, nici structură corespunzătoare a capitolelor, nici ... nici ... nici nimic din cele expuse de mine în precedenta postare, aia legată de Sanctus. Nici măcar nu poate fi citit de sine-stătător (spre deosebire de cărțile lui Brown) ...

Sigur că romanul e OK în marea de thrillere din zilele noastre, thrillere care nu ies cu nimic în evidență, ci sînt ouate pentru ca autorul, de obicei unul relatvi cunoscut, să mai scoată un ban cinstit. Dar, tot cinstit o zic, pe mine Cheia m-a dezamăgit rău de tot,

Simon Toyne - Sanctus

Iată un roman exemplar - nu în sensul Nuvelelor Exemplare ale lui Cervantes, firește, ci în sensul cel mai comun. Pur și simplu, Simon Toyne, irlandez de felul lui, din cîte am priceput, a preluat 1:1 modelul de succes al Codului lui da Vinci și a ouat acest Sanctus. Pe nișa sa, în nici un caz nu se poate spune că romanul de față e slab, ba chiar dimpotrivă; cît despre nasurile subțiri, evident că ele o să aibă mereu ceva de cîrcotit împotriva acestui tip de divertisment scriitoricesc și, dacă ar putea, ar trece astfel de cărți într-un renăscut Index Librorum Prohibitorum (dacă sînteți cuminți, o să caut mai tîrziu pe Net dacă am scris corect numele renumitei liste a cărților interzise, de unde ne-a rămas și expresia a trece la index).

Practic, ce înseamnă de fapt această rețetă de succes? Pe puncte și subpuncte, ar fi așa:
1. un obiect / o persoană /  o idee, un ceva, în fine, ocult, magic, ascuns, tăinuit, a cărui identitate sau proprietăți trebuie descoperite de eroul sau eroii pozitivi ai cărții;
2. capitole scurte, care, începînd cam de pe la 10-15% din carte, trebuie să se încheie cu un mic cliffhanger;
3. două, maxim trei fire narative întrețesute, dar la fel de pline de suspans și neprevăzut, care vor converge în final;
4. o unitate de timp (cîteva ore, maxim cîteva zile), spațiu (un anume loc din lume, sau poate mai multe dar foarte precis amplasate și fixate în trama poveștii) și acțiune, ceea ce dovedește că teoreticienii clasicismului literar nu erau chiar niște fraieri cîns au enunțat regula celor trei unități (deși motivele lor interne erau altele)
5. un final exploziv, surprinzător, apoteotic chiar;

Cam așa văd eu acest tip de thriller. Este de remarcat că, după apariția renumitului cod, diverși epigoni au încercat să ne thrillereze cu povești despre diverse artefacte creștine (lancea lui Hristos, arginții trădării lui Iuda etc., toate inspirate de sfîntul Graal al originalului), sau de alt tip (un joc de șah al lui Charlemagne, fragmente din calul troian, și așa mai departe), care nu au avut succes pentru că nu au respectat una sau mai multe din regulile de mai sus. Rezultatul? niște cărți de acțiune oarecare, demne de a fi ecranizate în stil de blockbuster, fără îndoială, cu jdemii de efecte speciale, cu un box-office cît al întregii industrii de carte din România, și cam atît.

Sanctus e diferit. El respectă regulile. Prin natura acestor reguli, mi-e practic imposibil să demonstrez acest lucru - trebuie pur si simplu să citiți cartea pentru a vă convinge. Nu pot nici măcar să demonstrez punctul 1, căci ar însemna un spoiler prea mare - rețin doar că e vorba de o poveste biblică, a Vechiului Testament, răsucită și cumva răstălmăcită, pînă în punctul în care se duce un picuț înspre fantastic (atenție! fantastic, nu fantasy!).

Per total, un passe-temps cît se poate de agreabil. Și, ghiciți cine m-a stimulat să cumpăr cartea? Păi, nimeni alta decît reclama aia cu "Ce, mă, am citit Sanctus împreună?!?".

Stephen Donaldson - Blestemul nobilului Foul

În primul rînd, se pune întrebarea: îl cheamă Stephen Donaldson sau Stephen Donaldsonson? Pentru că în antetul fiecărei file din stînga apare numele autorului în varianta a doua, cu doi de son ... O fi vreo poantă pe care eu n-o pricep, sau pur și simplu e doar un tiraj nefericit, vîndut la preț redus (10 lei) în timpul tîrgului Bookfest 2012.

O să expediez cartea aceasta foarte repede, pentru că nu mi-a plăcut nici cît negru sub unghie. A început promițător, cu descrierea trăirilor personajului nostru principal, Thomas Covenant, suferinde de lepră. Pe urmă a continuat cu alunecarea în vis, chipurile, adică în lumea fantastică în care se petrece acțiunea; nu e un lucru nou, parcă și seria Amber a lui Zelazny avea același stil de a intra în miezul întîmplărilor.

Doar că lumea asta nu mă convinge deloc.

Cîteva sute de pagini citite pentru nimic.

Se vede treaba că e greu să ieși din tiparele stereotipe oameni plus elfi plus dwarfi versus goblini plus orci plus trolli (asta e repartiția standard din bătrînul Warcraft 2, moștenire directă de la și mai bătrînul Tolkien) și să-ți și iasă ceva interesant.

Nici măcar nu-mi poate fi milă de bietul Covenant Necredinciosul (ehe, și cînd te gîndești că în engleză covenant înseamnă legămînt, like in the Ark of the Covenant zis și Chivotul Legămîntului, ceea ce ne duce direct la Raiders of the Lost Ark, dar asta-i deja din altă ligă ...)

Presupun că în celelalte romane din ciclu Thomas o să sufere și alte accidente (aici a fost vorba de o mașină de poliție gata să dea peste el) pentru a ajunge în lumea Tărîmului. (Da, seamănă a pleonasm, dar n-am ce face, așa l-a botezat Donaldson).

În fine ... mult succes pentru cine se încumetă la continuări. Eu nu mă număr printre ei.

Bernard Cornwell - În căutarea Graalului

Totul se întîmpla pe vremea cînd francezii și englezii se pustiau reciproc în vestitul război de 100 de ani - mă rog, mai mult englezii îi pustiau pe francezi, căci ei inițiaseră războiul și ei erau cei care aveau de supus prin forța armelor un regat ce de drept li se cuvenea, iar expedițiile prădalnice ale francezilor pe coastele engleze au fost sporadice și lipsite de efect (chiar dacă romanul de față începe chiar cu așa ceva).

Practic cartea este un pretext pentru o descriere romanțată a expediției regelui englez Eduard al III-lea în Franța. Nu că ar fi existat o Franță adevărată în acel moment al istoriei, în care relațiile de vasalitate erau mult mai importante decît firavele umbre de conștiință națională; ar fi mai corect să o numim expediția în Bretania, Normandia și Picardia, avînd ca punct culminat bătălia de la Crecy, o bătălie pe care de fapt englezii ar fi fost bucuroși să n-o dea, singura lor preocupare din acel moment fiind s-o șteargă întregi de pe continent, cît mai aveau putință de scăpare.

Am mai citit două sau trei romane de Bernard Cornwell, toate situate în Exeter-ul secolului XI (cred) în care un preot local executa activități tipice de detectiv pentru ciudatele crime și ticăloșii din epocă. Cărțile au fost interesante, fie și numai pentru evocarea vechilor regiuni, orașe și persoane dintr-o vreme în care Anglia romanizată se contopea cu elemente saxone și normande. Seria Harlequin lucrează cam în același sens, fiind, așa cum am mai spus, o dare de seamă istorică presărată cu faptele personajelor principale - personaje care sînt destul de importante la scara istoriei pentru a fi băgate în seamă într-o campanie și o bătălie de anvergură, dar suficient de neînsemnate pentru a nu apărea în cronicile adevărate și a nu stîrni polemici de tipul "a fost sau n-a fost". Este exact stilul folosit în mare parte de maestrul genului, Dumas-tatăl, cu d'Artagnan și compania exponenți de seamă.

Nu insist asupra subiectului, care este suficient de interesant, și nici a acțiunii, trepidante pe alocuri (da, avem și Graal - sau o să avem și Graal -, avea și lancea lui Hristos, în buna tradiție inițiată de Codul lui da Vinci). Păcat de spargerea în bucăți (sînt trei romane în ciclul Harlequin), care lasă bineînțeles capete de intrigă deznodate. 

Am găsit și vreo două-trei stridențe în text, una din ele fiind o aiureală din necunoștință de cauză a traducătorului ("să arunce pămîntul din timpul nopții", ceea ce nu are sens ... pentru cine a citit suficiente cărți în engleză care să aibă ca fundal o societate medievală este evident vorba de "night soil", care n-are legătură cu pămîntul, ci este vorba de prozaicul și scîrbosul conținut al oalei de noapte ...). O altă stridență se referă la erezia catară, care, chipurile, ar fi fost eradicată "de sute de ani" - dar în realitate, trecuseră 100 de ani și un pic. Mă rog, hai să zicem că ar fi un fel de licență poetică a autorului.

Per total, o lectură agreabilă, care te face să te duci la cartea de istorie pentru detaliile reale ale celor descrise în ficțiunea romanescă.

Spider & Jeanne Robinson - Starseed

Este un roman din vechea gardă - și cînd zic vechea gardă mă refer atît la faptul că a fost scris pe la începutul anilor 90, cît și la vechimea sa în biblioteca personală. În ciuda acestor fapte (și a altor cîtorva potriveli care mie nu-mi plac), Starseed este absolut fascinant.

De multe ori am zis - și susțin în continuare cu tărie - că nu e bine să citești o multi-logie (unde multi- poate fi substituit după caz de tri-, tetra., penta-, și așa mai departe) altfel decît în ordinea naturală a scrierii romanelor componente. Dar Starseed este volumul doi dintr-o trilogie care începe cu Stardance și se încheie cu Starmind. În ciuda acestui fapt, n-am avut nici o problemă să mă conectez din prima la acțiunea cărții. Acțiunea este destul de simplă, face referire la descoperirea pe Titan, satelitul saturnian, a uneei forme de viață ciudate, un Simbiont pe numele său, care poate fi absorbit de corpul uman, făcîndu-l pe acesta să poată supraviețui în spațiu - și nu este vorba de viața pe o stație spațială sau pe vreo futuristă navă de război galactică, ci chiarîn vidul cosmic - protejîndu-l de radiații, hrănindu-l, suprimînd nevoia de a respira, și așa mai departe. Cei ce vor să intre în Simbioză trebuie să treacă printr-o serie de tabere de antrenament pe Pămînt și să-și încheie parcursul cu un stagiu pe o stație spațială independentă (adică proprietate a corporației care deține Simbionții, nu a unei țări anume sau a ONU).

A doua prejudecată a mea este că insistența autorilor S.F. contemporani asupra detaliilor personajelor, a construcției lor psihologice, este dăunătoare și duce la creații total neinteresante din punctul meu de vedere. Mă bucur că am citit o operă care contrazice această teorie (nulla regula sine exceptione, totuși). Eroina romanului este o fostă dansatoare de succes, ajunsă dincolo de finalul carierei, cu dureri de spate și de șale, care hotărăște că Top Step (stația spațială de care pomeneam) și simbioza sînt unica modalitate de a-și păcăli corpul și de a dansa în continuare în imponderabilitate - măcar pentru o vreme.

Se vede bine colaborarea dintre cei doi Robinson - soț și soție - dintre care unul este scriitor (Spider) iar celălalt (Jeanne) este fost dansator-coregraf - și femeie, precum eroina romanului. Ca rezultat, nici una din scene nu este forțată, nici una din reacțiile eroinei nu pare nelalocul ei; în general, se vede că totul a fost scris cu îngrijire și mai ales cu dragoste. Plot-ul poate fi rezumat în două-trei propoziții (n-o s-o fac, vă las să citiți cartea, dacă aveți de unde să faceți rost de ea) ceea ce înseamnă că accentul pică pe trăirile personajelor. Și. uimitor, aceste trăiri nu m-au plictisit nici o secundă!

Nu știu cum au reușit, dar au făcut-o!

Poate e vorba și de relativa scurtime a lui Starseed, 250 de pagini format de buzunar, spre deosebire de cărămizile de peste 500 de pagini de azi.

Poate subiectul ales - pînă la urmă, Simbioza permite oamenilor să se "scufunde" într-o comunitate telepatică, the Starmind - ceea ce este lucrul cel mai apropiat de dumnezeire la care ne putem gîndi ... pentru o vreme.

Poate că că în 1990 scriitorii gîndeau altfel, neavînd tot timpul în cap numărul de caractere din text și tariful plătit per caracter, cuvînt sau pagină.

Poate și faptul că romanul este un testament (involuntar) peste ani al lui Jeanne Robinson - care a murit acum doi sau trei ani de cancer, dacă nu mă înșel ... Mă întreb: ce n-ar fi dat ea oare ca această previziune să se îndeplinească și Simbionții chiar să existe, și să existe o Starmind care s-o strîngă la piept, s-o scutească de suferințe și s-ăi dea viață veșnică - atît cît poate fi ea veșnică într-un organism totuși supus greșelii?

 Păcat, mare păcat, și mare nedreptate această moarte timpurie!

În rest, ce să mai spun? o să caut și celelalte componente ale trilogiei, dac-or mai exista pe undeva printr-un fund uitat al Internetului sau al bibliotecilor clasice, și o să le citesc cu prima ocazie. Sînt absolut sigur că merită!