duminică, 15 aprilie 2012

Maureen F. McHugh - China Mountain Zhang

Un roman simpatic, cu care m-am păcălit destul de mult, în sensul că l-am luat la citit pe post de S.F., dar el este S.F. doar ca background (un Pămînt al viitorului apropiat în care China domină lumea, S.U.A. a trecut printr-o revoluție comunistă, iar firavele colonii de pe Marte sînt un amestec de kibbutzuri și falanstere fierte la foc mic și făcute decoct cu ajutorul Cărticicii Roșii a lui Mao).


Nici faptul că eroul romanului este homosexual nu ajută foarte mult. Într-o societate mai mult sau mai puțin puritană precum cea chineză a fi gay nu e tocmai potrivit - de fapt, unul din iubițeii lui Zhang se sinucide atunci cînd orientarea sa sexuală e pe cale de a fi descoperită, pedeapsa fiind lagărul de reeducare. (Nu, nu pot spune că am plîns la această fază, political correctness-ul mă face să vomit, iar gay-ii n-au decît să fie gay, dar să nu dea dracul să se împăuneze cu asta în fața mea).

Autoarea pare să cunoască îndeaproape tradițiile chineze și (cel puțin) vocabularul de bază al limbii, măcar atît cît să poate insera în text conversații scurte în mandarină sau cantoneză, inclusiv varinatele lor pidgin (simplificate de către vorbirtorii non-nativi). Sau poate tipa a avut parte de consultanți competenți. Dealtfel, însăși numele de China Mountain e un joc de cuvinte - în sensul în care ideogramele chinezești permit o grămadă de interpretări, sensul exact fiind dat doar de context - și, mai mult, cică acest nume este de fapt un supranume al revoluționarului de început de secol XX Sun-Yat Sen.

Planurile poveștii alternează, de la povestea a trei coloniști marțieni (un bărbat și fetița sa, pe de o parte, și un bărbat extrem de talentat pe de alta), la povestea mai succintă a unor concurenți la cursele de zmee pilotate, și la povestea lui Zhang însuși, care pleacă din S.U.A. în Extremul Nord canadian și apoi în China continentală la studii superioare, care costă o grămadă de bani și sînt cică ele mai cele din lume. După cum am menționat, nu e cine știe ce S.F. aici, afară de setup, dar chiar și așa am isprăvit cartea, curios fiind de deznodămînt. Acesta e oarecum în coadă de pește (poate autoarea avea în plan și o continuare? dar din știința mea aceasta nu există, și cred că au trecut cam două decenii de la publicare).

Cam asta ar fi. Dacă vă apucați de această carte, nu vă așteptați la acțiune sau la răsturnări spectaculoase de situație, ci la character building și alte asemenea procedee scriitoricești de elită. Nu că ar fi ceva rău în asta, eu doar v-am avertizat ...

vineri, 6 aprilie 2012

Ted Chiang - The Lifecycle of Software Objects

Din titlu și din numele autorului s-ar putea deduce că-i o carte despre tehnici de programare and so on. Imaginea de pe copertă însă ne readuce pe drumul cel bun: e un half-hard SF scris de un autor relativ în vogă peste ocean (și în plus a lucrat sau chiar mai lucrează și ca programator, culmea!)
Deși e în branșă, omul dă totuși senzația nu prea se pricepe la ceea ce vorbește, mai precis la ceea ce scrie. Acțiunea este dezlînată, sare de la una la alta, deși se concentrează asupra unor digienți (inteligențe digitale), un fel de Tamagochi ai erei computerelor, care se străduie să învețe, să se perfecționeze, să-și perfecționeze conștiința de sine (de parcă s-ar putea!).

Și, pentru că întotdeauna trebuie să existe un tîrg a la Faust, digienții - ca și proprietarii lor cei aproape faliți - trebuie să accepte un soi de prostituție cibernetică pentru a putea face rost de bani de upgrade; bine, nu e chiar upgrade, ci de rescrierea codului pentru a putea ține pasul cu mediul înconjurător virtual fără de care supraviețuirea lor ca specie e pusă-n pericol.

Bine, și de ce mi-ar păsa de ei? Digienții se găsesc undeva la jumătatea drumului între un program-expert și un robot (softul lor poate fi încărcat la nevoie în jucării robotice, furnizîndu-le astfel un corp fizic), vorbesc prost englezește de la începutul pînă la finalul cărții - și acțiunea se întinde pe niște ani buni - și nici unul nu dă pe dinafară de personalitate, chit că sînt vreo trei-patru caare au nume și li se întîmplă cîte ceva.

Asta e, n-a fost să fie. Nu c-ar fi proastă, dar nu m-a prins deloc. Ăi bătrîni scriau mai bine pe tema asta - vezi de pildă străvechea antologie Povestiri Ciberrobotice (da, era de pe vremea lu' nea Nicu), unde pînă și un român a tratat mai bine tema (Mihai Grămescu - Sham-poo). Ghinion ...

duminică, 1 aprilie 2012

Antologia Thieves' World

Hai s-o facem ca-n matematică:

Ipoteze:
- Se dă o convenție S.F. americană (ceea ce înseamnă autori grei, editori și mai grei, plus inveitabilii fani);
- Se dă o petrecere de tip late-night, adică se duce înspre orele mici ale dimineții, cu o serie de autori și editori de calibru mediu spre mare;
- Se dă o nemulțumire exprimată liber printre aburii alcoolului ingerat ca-ntre prieteni: de ce trebuie ca fiecare scriitor de fantasy să stea să construiască un univers coerent, cu propria geografie, istorie și personaje principale, cînd există deja o grămadă de astfel de universuri deja create, pe care autorul le-a abandonat, fie pentru că nu-i plăcea, fie pentru că nu mai avea timp să scrie în acel univers


- Și iată și concluzia (potențată probabil de aceiași aburi bahici - deși nu putem băga mîna în foc): să creăm un univers partajat, în care fiecare scriitor poate să creeze propria povestire, nuvelă sau chiar roman, cu condiția să adere și să respecte regulile universului cu pricina, de exemplu să nu ucidă sau să modifice în mod semnificativ un personaj principal fără acordul celorlalți

Demonstrația:

Treaba se întîmpla în 1978, editorul care și-a asumat răspunderea punerii în operă a ideii este Robert Lynn Asprin și, după multe și diverse peripeții pe care chiar el ni le împărtășește în finalul volumului, în 1979 apare antologia (că nu știu cum să-i zic altfel) Thieves' World. Adică Lumea Hoților - o denumire potrivită și nu prea, pentru că doar o parte mică din acțiune are ca eroi respectivii hoți, iar orașul în care au loc cele opt texte din volum nu e vreo capitală a hoților, ci un bastion îndepărtat al Imperiului, unde fratele împăratului este trimis să conducă - la drept vorbind omul este exilat la mama dracului pentru că să nu mai fie băgat în față în diverse conspirații urzite contra Tronului.

Franșiza uite că a avut succes, în afată de Thieves' World se pare că mai sînt vreo 10 sau 11 culegeri de povestiri plasatre în același univers semi-hoțesc, dar cam cu aceiași autori care se tot rotesc de la un volum la altul. Și nu se poate se spune că-s niște neaveniți: în cartea de față apar John Brunner, Poul Anderson, Marion Zimmer Bradley și Joe Haldeman ca autori de top, Robert Asprin, Lynn Abbey, Andrew Offutt și Christine deWees pe post de iluștri necunoscuți (ultima cică era chiar o debutantă absolută, cunoscută însă de editor pentru încăpățînarea cu care trimitea texte la redacție). Ulterior, în celelalte culegeri mai apar A.E. VanVogt și C.J. Cherryh.

Cele 8 texte cînt plăcute ochiului și minții, dar lasă multe lucruri în coadă de pește - foarte normal dealtfel, și care se cheamă cliffhanger, cîrlig lăsat în speranța transformării cititorului ocazional în cititor captiv. Există suficiente personaje de top, bine creionate - vrăjitori, madame de bordel, hoți de bazar, cele cinci gărzi ale fratelui de împărat, și chiar fratele însuși. Are balta pește!

O să caut și ceva continuări, dar slabe speranțe - poate niște reeditări, altfel nu cred; altele sînt universurile partajate care atrag acum privirea, și nu-s neapărat mai bune ...

luni, 19 martie 2012

Murray Leinster - Planet Explorer

De data asta avem de-a face cu un hard SF, în sensul cel mai adînc al termenului, adică nu poți pricepe ce se întîmplă dacă nu ai o minimă formațiune științifică - asta în cel puțin două din cele patru nuvele care compun cartea.

Da, acesta nu este un roman, deși poate fi citit ca atare, așa cum cum pot fi citite de pildăFundațiile sau Peregrinările lui Tuf. Există un personaj central, Bordman, membru al organizației numite Galactic Survey (Cadastrul Galactic, i-am zice noi) care se ocupă cu analiza condițiilor de habitabilitate ale planetelor nou-descoperite și acordă sau nu permisiunea de colonizare. Și nu doar atît: la acordarea permisiunii este stabilit un program în care trebuie să se încadreze noua colonie, cu referire la construcțiile de realizat, la terenul arabil de amenajat, și așa mai departe. Dar, bineînțeles, există planete unde treaba merge de-a-ndoaselea; acelea-s locurile potrivite pentru eroul nostru.


Și treburile nu-s simple, pentru că de obicei pericolul este imediat, iminent, iar eventualul ajutor nu poate veni decît din exterior, un exterior unde viteza-limită practică este de doar 30 de ori viteza luminii, ceea ce nu e foarte mult pentru cît de împrăștiate în spațiu sînt coloniile ...

Și uite așa, Bordman ăsta are timp să asaneze o mlaștină inversată, să dezghețe o planetă care e pe cale să fie un fel de Antarctică la pătrat, să sape nisipurile unei planete sahariene sau să lupte alături de un om și patru urși Kodiak modificați genetic împotriva unor șopîrle (multe și gigantice).

Și, colac peste pupăză, are timp să se și însoare.

Culegerea-roman a fost publicată inițial în 1957, și poartă amprenta temporală. Sînt acele vremuri în care Epoca de aur a S.F.-ul își răsfrîngea ultimele ecouri, iar promotorii acelei Epoci își luau adio - de la S.F., de scris în general sau, pentru cei mai în vîrstă, de la viață. În fine ... fugit irreparabile tempus ...

Oricum, o carte de citit, pentru că ține balanța dreaptă între imaginație, rigoare științifică și spiritul de aventură tipic Frontierei (și cînd zic Frontieră mă refer la conotațiile tipic americane ale acestei denumiri).

Ca o notă de subsol, cele patru texte componente se cheamă Solar Constant, Sand Doom, Combat Team și The Swamp was upside down.

Și, pentru cine poate face rost de culegere: enjoy!

Andre Norton - Galactic Derelict


Altă carte extrem de veche, publicată în 1958 parcă (nu mai stau să verific după pagina de gardă). Andre Norton este femeie, pentru cine nu știe, dar uite că s-a băgat și în domeniul romanelor de aventuri pentru tineret - cam asta ar fi titulatura corectă în vechea limbă de lemn românească.

Cine caută un roman de aventuri, a găsut exact ce-i trebuie, dar cine vrea S.F. (măcar soft S.F., nu middle, nu hard) a ratat clar ținta. Da, lucrarea este subintitulată Vîrfuri de săgeată și bombe cu hidrogen, da, pe copertă e un mamut, da, se petrec călătorii în timp și pe vaste distanțe în spațiu, dar toate acestea nu-s decît un pretext pentru aventură, în care unul din protagoniști e o piele-roșie (păsămite era vremea în care indianul deveneau politically correct-ul Native American) iar restul sînt militari gata să lupte pînă la moarte cu rusnacii.

Pe scurt, oamenii ăștia dau peste un obiect de sorginte extraterestră înfundat undeva în preerie. Înfundat, înfundat, dar funcțional, căci reușește să-i poarte înapoi în timpuri preistorice, pretext pentru a ne fi prezentați tigrii-cu-colți-de-sabie, mamuții și alte fiare de același soi, probabil o (relativă) premieră pentru scriitoare, ca și pentru tinerii cititori. Și circul nu se oprește aici, nava cu pricina îi va purta pe oameni de-a lungul Galaxiei, la un spațioport extraterestru abandonat, apoi la o planetă de tip junglă unde se luptă cu bestiile locale și se împrietenesc cu alte bestii, dar mai raționale, și se zbat să NU ajungă la cheremul constructorilor navei, ba chiar încearcă să se întoarcă pe Terra, și nu oriunde, ci în secvența temporală corectă pentru ei.

Evident, vor reuși, voi ce credeați?!?

Ce să mai zic? e naivă rău de tot cărțulia, nu prea își merită banii. Dacă mă întrebi pe mine, o să răspund că Drum printre aștri (scrisă de neaoșii Radu Nor și I.M. Ștefan cam în aceeași perioadă) își face mult mai bine treaba de popularizare a științei pentru care a fost proiectată.

Vivat Călătoriile Extraordinare ale lui Jules Verne!

duminică, 18 martie 2012

Antologia Robot Warriors


E veche de tot, a fost publicată în 1991 sub îngrijirea lui Martin H. Greenberg și Charles G. Vaughn, cu o prefață de Gordon R. Dickson. de de vorbesc de ea taman acuma? Pentru că acuma am re-descoperit-o, sub un vraf de alte cărți, și, ca să fiu sincer, uitasem complet de ea, cumpărată fiind în acele vremuri imediat post-revoluționare în care pe de o parte trebuia să recuperez un decalaj de lectură imens, iar pe de altă parte nu știam destulă engleză încît să gust cu adevărat textele cu pricina.

Iată conținutul antologiei (în paranteză este anul publicării inițiale):



Poul Anderson - Kings Who Die (1962) - Despre războiul din spațiu dintre americani și sovietici, într-un viitor în care războiul pe Terra nu mai este de dorit, și despre fuziunea om-calculator (omul fiind sovietic deci lipsit de morală, aice autorul, iar calculatorul o simplă unealtă brută - ce-i drept, în 1962 nu prea aveai ce-alege dintr-o namilă de calculator, doar procesare de simboluri și atît, zice Anderson). Interesantă. Nota 7 din 10.



Philip K. Dick - Second Variety (1953) - A stat la baza scenariului pentru filmul Screamers, iar pentru mine atît filmul cît și această nuvelă sînt excelente. Nenea Dick învîrte personajele altfel decît în film, dar ambele abordări mi se par super-OK. Recomandată. Nota 10 din 10.



Theodore Sturgeon - There is no Defense (1948) - Poartă clar amprenta anilor de după război, căci ce sînt oare pămîntenii, marțienii și jupiterienii altceva decît americanii, englezii și nemții postbelici? și oare nava misterioasă care străbate Sistemul Solar nu cumva este echivalentul invincibilei Armate Roșii care tocmai străbătuse victorioasă Europa? și arma finală, scoasă în afara legii de cele trei rase, nu cumva e chiar bomba atomică? Dar treaba se complică pentru că avem și un partid pacifist transnațional, pentru care reîntoarcerea în legalitate a armei finale nu e o opțiune viabilă ... Cam lălăită povestirea pentru ce are cu adevărat de spus. Plictisitoare. Nota 6 din 10.



Fred Saberhagen - Smasher (1978) - O planetă. O micro-colonie umană. Ba chiar nano-colonie, căci nu-s mai mult de cinci-șase persoane acolo. O rasă de prădători spațiali care aterizează pe planetă, prădători robotici care urmăresc fără milă prada. Cine să le vină de hac? Oamenii? nu, ar fi prea simplu. Poate animalele marine aclimatizate? rechini, scoici, sau chiar meduze? Mda, ele ar mai avea o șansă. Totuși, chestiunea se cam încheie în coadă de pește (ca să rămînem în domeniul marin). Frustrantă. Nota 6 din 10.


Larry S. Todd - Flesh and the Iron (1968) - Oameni și roboți adunați în triburi cutreieră cîmpiile ucigîndu-se unii pe alții și luînd scalpuri pentru a-și demonstra statutul social (scalpuri sau antene, după caz). Dar uite că uneori apare osituație de șah etern (sau de pat, sau de mexican stand-off, cum vreți să-i spuneți, deși nici unul din termeni nu e pe de-a-ntregul corect), făcînd ca un om și un robot să devină aproape prieteni. Ia ghiciți ce se întîmplă cînd robotul este ucis de alți oameni în căutare de scalpuri metalice (și de piese de schimb, desigur). Neconvingătoare. Nota 6 din 10.

Keith Laumer - A Relic of War (1990) - Relicva din titlu, adevărată fosilă vie, este un robot de luptă dezafectat, ajuns mascota unui oraș postbelic (și dacă avem robot de luptă, atunci postbelic clar NU se referă la perioada de după 1945). Toată lumea îl iubește și-l ocrotește, ca pe un fel de prost al satului. Dar iată că Armata nu a uitat de el, și o comisie specială vine să investigheze ce-i cu el. Acțiunea se complică ulterior, dar nu exagerat. Simpatică. Nota 8 din 10.



Chrisopher Anvil - The Dukes of Desire (1968) - Surprinzător de bună, povestirea ne spune ce se întîmplă pe o planetă în care coloniștii dintr-un oraș oarecare se răzvrătesc la modul militar împotriva autorității locale sprijinită de roboizi de menținere a ordinii. Asta nu e bine - patru supraveghetori extraplanetari sosesc la fața locului și încearcă să potolească spiritele apelînd la o mașină de manipulat sentimentele și emoțiile - iar lista de dorințe care pot fi induse cu ajutorul său e cu adevprat lungă, eroii noștri folosesc "doar" vreo șapte sau opt, și loc ar mai fi ... Problema e că psihicul uman nu se comportă ca un circuit electric dotat cu comutatoare. Merită. Nota 8 din 10.



Gordon R. Dickson - Steel Brother (1952) - Hmmm ... ultimul text din antologie, aparține bineînțeles antologatorului - partea leului și așa mai departe. Dar e urît cu spume, o parabolă militaristă clasa una, în care omul și mașina se îngemănează, dar nu în stil S.F., așa cum s-a întîmplat în nuvela lui Poul Anderson, ci la modul în care soldatul și pușca sa erau împreună trup și suflet în războaiele secolului XX. Că arma e un robot n-ajută cine știe ce. În ultimele cuvinte ale nuvelei (și ale întregii antologii): "For he had done more than win a battle. He has found his soul." se simte și oleacă de frățietate cu Starship Troopers. Mda. Didacticistă. Nota 5 din 10.


duminică, 13 noiembrie 2011

Alex Mihai Stoenescu - Istoria Loviturilor de Stat din România - vol. 4 (3)


Un aspect mai ciudat al cărții este legat insistența cu care AMS îi urmărește pe mai-marii comuniști ai epocii (pe primul loc fiind desigur Nicolae Ceaușescu) în legătură cu ilegalitatea ordinelor lor chiar și în cadrul legislației și orînduirii socialiste din acea vreme. E OK, dar ce mai contează? chiar dacă ar fi fost 100% legale, ordinele legate de represiune tot ar fi fost criminale. Singura explicație, sugerată și în carte dacă îmi aduc bine aminte, este că peștii cei mici, adică executanții propriu-ziși ai ordinelor (deschiderea focului la Timișoara, furtul și incinerarea cadavrelor de la Timișoara, deschiderea focului la București, și așa mai departe) se pot apără invocînd faptul că au executat niște ordine legale în condițiile date; dar dacă ordinele erau ilegale chiar și în cadrul comunist de referință, acest fel de apărare cade.

De asemenea, deși om al armatei cum am mai precizat, AMS vînează fără milă greșelile grave ale acestei instituții, transformată ad-hoc în instrument de represiune datorită, zice el, lipsei de decizie și obedienței generalului Vasile Milea, socotit al doilea mare vinovat pentru cele întîmplate. Per a contrario, Miliția și Securitatea ies mult mai albe decît de obicei din confruntare, iar faptul că opinia publică și conștiința publică în general percepe Armata ca fiind cu noi, iar Securitatea ca inamicul public nr. 1 se datorează și necesitîții ca (măcar) o instituție de bază a statului român să rămînă în picioare (groggy, dar încă în picioare) într-un moment de cumpănă pentru țară.

Despre anti-sovietismul afișat de autor nu mai zic nimic, e în nota generală și populară; cine naiba îi mai înghite pe ruși în țara asta? Și totuși, mahahaharele prieten și frate de la răsărit și-a băgat pare-se adînc coada în evenimentele-cheie ale Revoluției române, propulsînd în fruntea bucatelor și un președinte (Ion Iliescu) care se pare că nu era destinat acestui rol chiar din prima. Scenariul prevedea o sciziune în PCR în care o aripă reformatoare (Dăscălescu sau poate chiar Nicu Ceaușescu) să-l îndepărteze de la putere pe nea Nicu, după care elementele gorbacioviste urmau să creeze un partid social-democrat care să preia puterea prin alegeri democratice, punîndu-le-o pe tava rușilor. Ei bine, la noi scenariul n-a funcționat astfel; ca atare, PCR a dispărut cu totul (ca personalitate juridică. cel puțin) iar Iliescu a ajuns la putere mai devreme decît era prevăzut. Dar, spune AMS, tot la mîna rușilor am ajuns ...

Mai avem în carte și o periodizare foarte interesantă a Revoluției, în 13 sau 14 etape distincte, și o demitizare a personalităților marcante de atunci, în frunte cu Laszlo Tokes și Vasile Milea, și o demitizare a unor evenimente de primă mînă din acea vreme ... și încă multe altele. Dar pentru a le afla de la sursă, citiți cartea. Sau cărțile. Treceți-le prin filtrul propriei inteligențe și cenzuri, dar citiți-le. Merită!