Uite o poveste simplă care din punctul meu de vedere bate de departe mult-lăudata trilogie marțiană a lui K.S. Robinson. (La naiba, cred că pînă și Prințesa Marțiană a lui E.R. Burroughs e mai interesantă decît lălăiala lui Robinson, ba chiar și Aelita lui A. Tolstoi, dacă tot am deschis discuția).
Personajul principal Mark Watney este un astronaut abandonat din greșeală pe Marte în timpul unei furtuni de nisip ucigașe. Omul, botanist de meserie, refuză însă să se predea și încearcă toate trucurile posibile și imposibile pentru a-și prelungi existența, în ideea că următoarea expediție pe planeta roșie, deja planificată, va ajunge la timp ca să-l salveze.
Ușor de zis, greu defăcut, căci inițial singura "armă" avută la dispoziție este Hab-ul, habitatul expediției, cu oxigenatorul, purificatorul de apă, reciclatorul și așa mai departe, plus o fermă de celule solare, plus două rovere marțieni, plus o mică pilă cu plutoniu (bun doar să genereze căldură, dar asta e, ne descurcăm cu ce avem), și ceva alimente concentrate.
Aha, păi deja avem ditamai arsenalul, nu o simplă armă. Un arsenal cam fragil, predispus la defecte, totuși.
Pe de altă parte ... bun, dar alimentele n-o să ajungă mai mult de un sfert din perioada necesară. Ce ne facem? Păi, cultivăm cartofi. De unde cartofi? Din rezerva specială de Thanksgiving. (bine că nu le dăduseră și un curcan viu, că nebunul era în stare să facă și un coteț de orătănii). Cu ce uzi recolta? Păi cu extract de hidrazină - he he, nu e chiar așa de simplu, că ăla e un combustibil de rachetă extrem de reactiv. Cu ce îl fertilizezi? (asta e simplă, cu ce arunci la budă). Și așa mai departe ...
Pe urmă, ce te faci. că amplasamentul noii expediții e la peste 3000 de kilometri distanță? Păi, dai o tură pînă acolo cu roverele. Bine. bine, dar cum le încălzești, ce mănînci, ce bei, cum limpezești aerul? Și dacă plimbi aparatele după tine, de unde curent să le alimentezi? Ei, n-a zis nimeni că e simplu ... E fezabil, dar greu ...
Dar dacă vrei să iei legătura cu Pămîntul, să le zici că ești viu și că să se grăbească cu salvarea aia, că nu se știe? păi, faci un drum ceva mai scurt, pînă în locul unde zace în neștiință unul din mulții roboței marțieni din zilele noastre ... îi știți, se cheamă Pathfinder, Sojourner, Opportunity, și așa mai departe. Dar dacă după aia scurtcircuitezi din greșeală electronica delicată a roboțelului? Păi, cît de prost (a se citi neatent) poți să fii ca să faci așa poznă, mai ales în contextul puținătății cronice a curentului? Ei, uite că poți ...
Și tot așa ... mai cu un accident de depresurizare a Hab-ului, mai cu o răsturnare accidentală a roverului într-o groapă (master-planul de autostrăzi de pe Marte nu e nici acum gata), mai cu necesitatea de a produce combustibil dar și de a jumuli aproape total treapta de lansare a următoarei expediții, uite-așa trece timpul pe Marte, din sol în sol (așa a numit autorul ziua marțiană de 24 de ore și jumătate: sol).
Ce să zic? Păi, e frumos, captivant, plin de numere și calcule tehnice, o tonă de tehnologii aruncate în fața cititorului avizat sau neavizat, suspans (oare o scăpa pînă la urmă? lasă că vedeți voi ...), mai-mai că-mi vine să iau creionul și hîrtia și să caut nod în papură, dacă n-aș ști că lumea e plină de maniaci care exact asta fac, și/și mai și publică rezultatele cotcodăcind că au găsit o eroare ... păi, nu ne înțelegem om cu persoană cînd vine vorba de efectele ciudate dovedite practic pe amărîta aia de Lună, și o să ne înțelegem despre Marte, unde nici un om n-a pășit niciodată?
Cam asta e treaba din punct de vedre al "marțianului" narator - povestea-i spusă în majoritate la persoana întîi, dar uneori apare și vocea auctorială cu referire la ce pățește Mark, nemaivorbind de scurtele secvențe petrecute pe Pămînt, unde lumea pune osul, timpul și banii la bătaie să-l scape pe individ ... și cei care plătesc cu maximum de timp sînt foștii colegi de expediție, care se hotărăsc să întoarcă hărăbaia cosmică și să-l aducă înapoi pe botanistul nostru emerit (am pomenit cumva că asta-i specialitatea sa științifică de bază?). Nu, nu fac o întoarcere din trei mișcări și pleacă pe contrasens către Marte, sîntem în spațiu, ce naiba! știți bine că aici e treabă delicată, calculată la milimetru, că-i astronavă, nu chefereu!
Așadar, avem de-a face cu o reproducere modernă a Insulei Misterioase, căci ne arată mai degrabă inventivitatea tehnologică umană de care era plin romanul lui Jules Verne. Robinson Crusoe, cu ale sale cugetări moral-filozofice, nu are mai nimic de-a face cu cartea lui Weir, deși dacă te apuci să numeri, și Crusoe și Watney tot cîte unul erau, în timp ce oamenii lui Verne începeau numărătoarea de la 5 încolo. Dar ... parcă lipsește, așa, un pic, un căpitan Nemo ... sau poate un Vineri ...
