sâmbătă, 14 decembrie 2013

Dan Roșca - Locuri și oameni din Bucureștii de ieri

Ca vechi locuitor al Bucureștilor ce mă aflu, trăitor al vremurilor în care magazinul Unirea nu exista iar magazinul Cocor abia ce fusese construit, eclipsînd finalmente bucata de Cale a Moșilor ce altădată cobora pînă spre Dîmbovița - Dîmboviță încă neregularizată ca în vremurile noastre, căci rîul care se umfla amenințător la inundațiile din 75 era deja altul decît cele ce se unduia odinioară prin tîrgul lui Bucur -, niciodată n-am putut trece indiferent pe lîngă un tratat (fie el și mic tratat) de istorie a orașului. Iar dacă opul are și fotografii de epocă, și hărți ale vremii, pe mine unul m-a cucerit definitiv.

Cam la asta se referă cartea lui Dan Roșca. Povești despre case, despre ulițe, în ultimă insanță despre oameni, căci ei dau substanță arhitecturii: știți cine erau Vanic, Brofft, Oteteleșanu, Dragomir Niculescu (de ultimii doi imposibil să nu fi auzit)? Vechiul Teatru Național probabil cunoașteți unde se înălța, dar mai știe cineva pe unde se afla Grădina Cărăbuș sau vechea Piață de Flori? dar berăria Gambrimus pe unde-și avea oare sediul? (Nu, nu aia de pe Kogălniceanu, actual Elisabeta, colț cu Beldiman, și unde țin minte ca acum că imediat după 1990 apăruse în geam un anunț care pomenea de Cordon Bleau (!)). Eu unul am fost întotdeauna curios unde naiba era Fialkowsky ... 

Da, sînt frumoase poveștile, pentru cine știe să le aprecieze - căci capitala de azi colcăie de venetici ...



Partea mai întunecată se referă la calitatea fotografiilor existente în carte, care bănuiesc că nu ține de fotografiile în sine sau de vreo rea-voință, ci pur și simplu de posibilitățile tipografice. Pozele însă izbutesc să slujească scopului dorit, anume să fie un vector pentru cîte o poveste țesută cu măiestrie și multă-multă transpirație - cele 99% de care pomenea Edison și care aici se traduc prin aproape 1000 de referințe biibliografice (dacă nu cumva încurc numărul).

Închei cu un citat care mă bîntuie de fiecare dată cînd stau și mă uit la ce-am fost și ce-am ajuns (nu eu personal, așa, în general, la nivel filosofic), citat-parolă dintr-un roman ceva mai secundar, dacă-mi dați voie să forțez oleacă limba română, al lui Arthur C. Clarke, pe numele său Orașul și Stelele, unul din primele traduse după revoluție, deci cu atît mai profund impregnat în memoria-mi: And remember: Diaspar was not always thus! - Aminitiți-vă - orașul nu a arătat întotdeauna așa!


joi, 12 decembrie 2013

Jay Kristoff - Stormdancer

Ce este și ce vă sugerează un arashitora? Măcar ziceți-mi cam pe ce meleaguri vă poartă gîndul cînd auziți denumirea asta ... Arashitora .. Bună parte din cititori ar răspunde că numele se leagă cumva de Japonia, și ar greși, Nu profund și ireparabil, dar ar greși.

Fundalul romanului este tiăpic japonez, onomastica este japoneză, de fapt Tora egal tigru în limba niponă (cine a văzut vechi filme de război cum ar fi Tora! Tora! Tora!, cunoaște), iar Arashi cică înseamnă tunet, deci Arashitora este de fapt tigrul tunetului, sau ceva de soiul ăsta. Numele pare potrivit, avînd în vedere că îi este dat unui animal fabulos, un tigru cu aripi,  care sălășluiește în înaltul cerului, iar furtunile îi sînt cele mai bune prietene. Mitologia europeană i-ar zice grifon, dar în realitate (realitatea seriei Lotus War, nu cea pe care sîntem siliți s-o îndurăm noi zi de zi și an de an) e mai mult decît atît, pentru că animalul cu pricina stăpînește electricitatea brută a fulgerelor și trăsnetelor, folosind-o pe post de armă mai mult sau mai puțin letală.


Ca să revin la idee, fundalul nu este Japonia cea adevărată, ci un avatar al ei, căci sînt opt insule mari în arhipelag, nu doar patru (de fapt au fost nouă, una a dispărut în niște circumstanțe ... să le zicem interesante, descrise cumva colateral în carte), iar fantasy-ul, căci la asta s-ar reduce toată treaba, nu e chiar fantasy, ci un fel de steampunk a la niponne, unde energia necesară epocii industriale este dată nu de vreun combustibil fosil, ci de unul cît de poate de viu, lotusul sîngeriu, care este și miracol și demon, căci culturile de lotus covîrșesc orice altă cultură, ocupă întreg terenul agricol, sufocă orice concurență, fie plantă fie animal, și distruge vieșile oamenilor ce i se supun. Doar petece răzlețe de pădure, undeva în adîncul munților, mai țin piept invaziei tăcute.

De acolo din munți începe practic aventura eroinei Yukiko și a crediciosul său grifon (hai să-i zicem așa) Buruu, numit astfel în cinstea la fel de credinciosului cîine al copilăriei fetei. Bine, treaba este șa început destul de complicată între Yukiko și Buruu, pentru că ceea ce i-a adus împreună a fost nu altceva decît o expediție aeriană de hăituire și capturare a miticului animal, expediție condusă de chiar tatăl lui Yukiko, maestru emerit de vînătoare, trimis întru această ispravă de tînărul ți țicnitul shogun al acestei pseudo-Japonii, împărat care nu are altceva mai bun de făcut decît să se închipuie călare pe un arashitora, împrăștiind groaza printre soldații inamici și punînd astfel capăt războiului de cucerire de pe continent - da, avem și continentul pseudo-asiatic, dar locuitorii nu par a fi pseudo-chinezi, ci mai mult niște pseudo-occidentali.

Mai rău, Yukiko are darul telepatiei, nu mulți îl au, și cei care îl au sînt prost văzuți în societate; de fapt, sînt vînați fără milă, trimiși la moarte ca eretici. Și uite așa se înfiripă relația de prietenie, și uite așa o să ajungă ei să coopereze și să/și salveze unul altuia viața. Firește, asta nu e totul, în munți își fac veacuri duhuri necurate (căci pietroiul care blochează calea spre iad s-a clintit olecuță, și scîrboșeniile de mai mici dimensiuni lesne se pot strecura pe-acolo), ba chiar și o șleahtă de răsculați, al căror discurs rezonează adînc în inima fetei ...

Și tot pentru inima fetei se luptă și doi tineri, unul este ceea ce s-ar chema un inginer, specialist în lotuși, celălalt un samurai - noi i-am spune un securist -, și ghici cine cîștigă!, tatăl lui Yukiko are demult un dinte, și încă ce dinte! împotriva împăratului cel nebun, Buruu are și el pricini de supărare căci în două rînduri i-au fost ciupilite aripile spre a-l ține prizonier la pămînt, sora împăratului parcă ar vrea să-i ajute re rebeli și parcă i-ar trasă ... sînt multe de spus, și multe pagini de citit.

Să mai precizez că a doua parte a cărții se petrece la curte, printre intrigi de palat, minciuni, înșelătorie, trădare ... cunoașteți cum stă treaba cu regii și prinții ăștia.

Fătă îndoială că Jay Kristoff va mai scrie continuări ale acestei cărți, doar e vorba de un ciclu declarat, botezat Lotus War, așa cum am precizat ceba mai devreme. Eu unul le aștept cu interes. Pe voi vă îndemn la lectura acestui prim volum. Chiar e simpatic. Chiar merită.

miercuri, 11 decembrie 2013

Aaron Alston - Backlash

Că tot vorbeam de seria Star Wars și timeline-ul ei (daaa, e mai la modă timeline, românescul "cronologie" nu mai e OK ... pardon, nu mai corespunde) ... avem aici o carte plasată departe de tot, la vreo treizeci sau patruzeci de ani de la evenimentele povesite și filmate  în Return of the Jedi. Cînd zic departe de tot, este deoarece cam atît au cutezat scriitorii să se avînte în viitor, în timp ce în trecut, pe vremea primei Republici și chiar mai înainte, aventurile aveau loc și cu cinci milenii mai înainte de era noastră. Căci există o eră a noastră în universul Star Wars, anii sînt marcați cu ABY sau BBY, după caz, ceea ce ar însemna After the Battle of Yavin respectiv Before Battle of Yavin, bătălia aceea mare-mare care reprezintă punctul culminant în primul film al lui Lucas, cel de la care a pornit totul.


Ei bine, multe s-au schimbat între timp. Han și Leia s-au căsătorit (asta o știți), au trei copii (asta o bănuiați), unul dintre ei, Jacen, ajunge un Sith și aproape duce de rîpă Galaxia, fiind înjunghiat la momentul oportun de către propria soră geamănă, Jaina (p-asta pun pariu că nici n-o bănuiați), Han are și el un fiu, Ben Skywalker, a avut deja loc o invazie străină a unor extratereștri în nave organice numiți Yuuzhan Vong (chinezii, deh!) iar Coruscantul a început să fie terraformat de aceștia (vongificat, mă rog), după ce lacomii invadatori au fost respinși a avut loc și un al doilea război civil galactic (mulțumim, Darth Caedus a.k.a. Jacen Solo!), primul război galactic fiind cel cu Vader plus Împăratul versus Luke, Han și ceilalți, ursoiul ăla de Chewbacca a murit glorios, eroic, plătindu-și datoria de viață faţă de Han şi ai lui, ehehei!! au fost scrise zeci de romane și nuvele pe această temă ...

În Backlash treaba este cît de cît simplă, chit că sînt mai multe planuri întrețesute: Luke este un proscris, exilat de pe Coruscant și silit să nu se apropie în veci de vreun alt cavaler Jedi, pentru ca greșeala lui, de a-l fi crezut orbește pe propriul fiu ticăloșit, să nu se răsfrîngă asupra nobililor cavaleri (da, e vorba chiar de Luke Skywalker, nu altul! om ajuns la peste 50 de ani, fugărit mai mult sau mai puțin ca un cîine). El, împreună cu familia și prietenii de-o viață ajung pe planeta Dathomir, fost sediu Sith dar și fost sediu al unei Academii Jedi - contrariile se atrag - și asta pentru că localnicii, mai ales femeile, sînt mai predispuși decît alții să perceapă atotcuprinzătoarea Forță, iar dacă un Sith ar trebui să se ascundă, unde ar putea-o face mai bine decît aici, unde nu bate la ochi pe un fond zumzăitor de mînuitori latenți ai acesteia?!?

Avem şi o intrigă politică - pardon, un plot, că e la modă, cum spuneam - despre şeful Alianţei Galactice, adică fosta Republică şi fosta Alianţă Rebelă, care şef este o şefă, fost militar, şi care are dificultăţi în a lupta cu fantomele trecutului şi cu ameninţarea prezentului, adică a noului şi reformatului Imperiu Galactic dirijat de Moff-ii săi.

Fiind pare-mi-se a patra carte din cinci a unui ciclu, nimic nu este final, nătut în cuie, deynodămîntul va mai aştepta. Ritmul e alert ca întotdeauna, mereu se petrece ceva, nu-i vreme de plictiseală şi de tragere de timp, protagoniştii sînt încă în putere ...

Cam asta e. Concluzia, în numărul viitor. Pardon, în cartea viitoare ...

marți, 10 decembrie 2013

Steve Lyons - Death World

Cartea de față face parte tot dintr-un ciclu, mai exact dintr-un univers la a cărui zugrăvire au contribuit o herghelie întreagă de scriitori (la fel ca în cazul anterior expus, adică Star Wars) despre care multă lume nu a auzit, sau, dacă a auzit, este din cauza jocului omonim lansat pe la începutul anilor 2000: Warhammer 40000.

Aici e vorba despre o planetă care își folosește toate resursele pentru a-i ține departe pe ocupanți, și cînd zic planetă care își folosește resursele, mă gîndesc la ceva în genul lui Solaris, adică planeta, nu oamenii ce o populează, sau orice altă rasă ce o populează, ecosistemul, biosfera, noosfera, cum vreţi să-i spuneţi nu! e chiar planeta, cam ca în acele caricaturi în care Pămîntul nostru cel de toate zilele mărturisește că este bolnav, are mîncărimi din cauza omenirii, noroc că aceasta nu va dăinui la nesfîrșit - e părerea caricaturistului, nu trageți în pianist! Numai că Solaris își mobiliza resursele dintr-un motiv care se duce mai mult către curiozitate decît către maliție, în timp ce planeta morții descrisă aici fadce totul ca să-i ucidă pe mercenarii care au ca misiune să depisteze și să ucidă un șef războinic (în engleză sună mai drăguț, îi zice Warboss) al orcilor - pardon, aici nu avem orci, ci Orki, dar tot verziturile alea rele sînt, cele pe care le ştim de la Tolkien și Warcraft încoace.


Plutonul ale cărui aventuri cazone le urmărim - o dirty-dozen aproape clasică - are de toate: şi veteranul hîrşit în lupte, şi comisarul sovietic (jur că aşa este descris) cu adjunctul său (ăsta e mai aproape de normalitate, în final "se dă cu trupa", cum se zice) şi răcanul necopt dar plin de noroc ... sau poate mai mult decît noroc ... rămîne să vedeţi ce şi cum prin lecturarea cărţuliei ... şi planeta impunătoare, care într-un răstimp scurt a trecut de la un aproape-paradis la o planetă a morţii (de aici titlul), aruncînd în joc toate forţele spre a-i îndepărta pre orkii cei lacomi dar şi pe trupeţii încăpăţinaţi ai Pămîntului, luptători întru slava nemuritorului şi putredului (la propriu) Împărat al Terrei: iluzii optice, zombi, rîuri şi lacuri de acid, nisipuri mişcătoare la minut, cutremure, lavă, plante otrăvitoare, insecte bezmetice, nebunie.

 Per total, o poveste drăguţă, scurtă, şi care nu necesită cunoştinţe deosebite despre universul Warhammer în întregul său. Este ca şi cum am citi o carte de genul Podul peste rîul Kwai: cam ştim cine-s răii, intuim cine-s pozitivii, toate reies din context, şi nu e nevoie să ştim prea multe despre al doilea război mondial, nemaivorbind de cuceririle japoneze şi despre sfera lor de coprosperitate. E de ajuns să privim filmul (recte, să citim cartea) şi să fluierăm veseli marşul colonelului Bogey de la început...

luni, 9 decembrie 2013

Steve Perry - Shadows of the Empire

Se vede încă de pe copertă cam cu ce se mănîncă această carte: face parte din ciclul Star Wars, la care destui scriitori - mai celebri sau de-a dreptul anonimi - au trudit de-a lungul anilor, de cînd Timothy Zahn a deschis drumul cu a sa trilogie a lui Thrawn. Cum adică nu știți cine e Thrawn? Păi este un amiral, un militar deosebit, cam albăstrui de felul lui, care conduce Imperiul Galactic după ce a doua Stea a Morții a fost distrusă în Return of the Jedi. A, voi chiar ați crezut că e ca-n basme, îi tai capul sau capetele balaurului celui rău și gata, te alegi cu fata împăratului de soție plus jumătate de împărăție? E ibine, nu! Han s-a ales cu într-adevăr cu Leia, fata ăluia negru de respira greu (asta pentru că împăratul, Palpatine, deh! nu s-a învrednicit de copii), Luke s-a ales și el cu sincere felicitări, dar Imperiul nu a fost complet distrus, ci o parte a lui a supraviețuit într-o formă oarecum modificată, mai benevolentă și milostivă, și va supraviețui încă niște decenii bune ... dar asta e o altă poveste.

Povestea din Umbrele Imperiului se întîmplă fix înainte de Return of the Jedi, practic cartea se încheie cu C-3PO și R2-D2 pe cale să fie trimiși ca soli de pace la Jabba the Hutt, iar planul de eliberare din carbonit a lui Han Solo tocmai a fost trasat pînă în anume detalii.

Și, dacă n-ați auzit de Thrawn, mai mult ca sigur că n-ați auzit nici de prințul Xizor, un reptilian (ce-mi plac numele astea - reptilieni, șerpilieni, balaurieni, gorilieni ...), marele și unicul stăpînitor al unei organizații criminale din inima Imperiului, pre numele ei Soarele Negru, că doar Darth Vader și  Împăratul sînt mari și tari, tocmai plănuind să vîneye ultimele rămășițe ale Alianței Rebele cu ajutorul Stelei Morții, ediția revăzută și adăugită, motiv pentru care îi ademenesc pe spionii Bothani credincioși Alianței în a pune mîna pe ceva ce seamănă a planurile respectivei Stele ... ehei ... și de aici se încurcă treaba, căci Vader are și el propria lui agendă, în care îl vrea pe fiu-său, Luke, să-l captureze viu și pe cît se poate nevătămat, ca să-l aducă pe calea cea dreaptă, cum ar veni de partea întunecată a Forței, despre care întotdeauna am crezut că e mult mai sănătoasă și mai directă, pentru că lasă loc și sentimentelor, chit că-s alea negative, furie, răzbunare și așa mai departe ...

Așa, deci ce ziceam?!?

Era vorba care va săp zică despre numitul Xizor, un individ fermecător, la propriu, pentru că știe lucra cu feromonii așa încît nici o femeie sau femelă de orice specie umanoidă nu-i poate rezista - și ca atare se gîndește el că ar fi frumos să-și desfășoare farmecele și asupra prințesei Leia, asta așa, ca bonus, pentru că a o captura pe prințesă înseamnă a-l atrage pe Luke s-o salveze și să fie prins la rîndul lui, ceea ce i-ar pune bețe în roate rivalului său Vader, pentru că, nu-i așa, Xizor și Vader se duelează pe tăcute pentru poziția de preeminență în ceea ce privește favorurile Împăratului, care Împărat, măgar cum îl știm, rînjește pe sub mustață, în fine, pe sub glugă, și îi joacă pe degete pe amîndoi , folosindu-se cu succes de banii și mercantilismul unuia și de aspectele de Forță ale celuilalt.

Ei, cam asta e, așa, într-un rezumat foarte rezumătos, povestea, care, după cum îi stă bine unei saga, mai ales uneia supercunoscute precum este Războiul Stelelor, e never-ending-story, căci fundația lui Lucas nu doarme, cîtă vreme mai e ceva de muls de la cititori și se mai găsesc aventuri de povestit, prostit și postat, păi tot o să ademenească scriitorii să le scrie ...