John Scalzi - Redshirts

Nu mai știu pe unde citisem că John Scalzi nu e mare sculă de scriitor, ci doar are o bună experiență în comunicare, ceea ce îi permite să adune lejer voturile fanilor (Facebook, Twitter, LinkedIn ... știți voi) și să se autoproăulseze practic în competiția pentru premiul Hugo (sau Nebula, nu mai știu exact care-i votat de fani și care de asociația profesională a scriitorilor SF din America).

Cum.becum, omul a ajunsacolo sus, are notorietate, are chiar și operă. Redshirts a cîștigat și el ceva premii, dar îmi pasă mie de premii cum îmi pasă de starea vremii la Helsinki pe data de 12 mai 1606. (Nu, nu cred că s-a întîmplat ceva deosebit acolo fix în ziua aia, e o locație spațiotemporală aleasă la întîmplare).

Redshirts - ni se explică pe parcurs - sînt acei cadeți, trupeți, ce-or fi, îmbrăcați în uniformă roșie, din serialul Star Trek (nu este numit așa, dar referințele sînt destul de clare, vezi numele navei spațiale Intreprid vs, Enterprise), care în primele minute din episod, pînă s-apară genericul, o iau pe cocoașă (mor, sînt păpați de alieni, ajungi schilozi sau legume, și așa mai departe). Eroii, recent transferați pe acest Intreprid, sînt uluiți de rata mare de întîmplări neobișnuite și fatale care se petrec pe nava și în expedițiile pe planetele explorate de navă. Nimic neobișnuit de fapt, pentru că vor descoperi acești sărmani redshirts că nu sînt altceva decît păpuși, personaje într-o saga TV science-fiction - și trebuie să-și slaveze pielea călătorind în timp pentru a-i convinge pe promotorii serialului să-l anuleze și să le lase o șansă de a lupta pentru supraviețuire fără vreo constrîngere externă gen rating și așa mai departe.

O să întrebați: cum să călătorești în timp cînd ești un personaj imaginar? către ce destinație? și prin ce mijloace? Păi, citiți și veți afla.

Cert este că din punctul meu de vedere Redshirts e OK ca lectură, dar nu aduce nimic nou în ceea ce privește tema străpungerii zidului invizibil dintre artă și spectatori, dintre protagoniști și simplii consumatori.

Nu e lungă (vreo 200 de pagini) încît să devină plictisitoare.

Ritmul e alert.

Sînt cîteva răsturnări de situație drăguțe, nu multe sau deosebite, dar sînt.

Ce vreți mai mult?

Ce nu mi-a plăcut, ba chiar sare în ochi la modul strident, este ceva ce nici măcar nu face parte integrantă din roman: disclaimer-ul de la final, cum că "domle, ceea ce am scris nu are nici o legătură cu preaiubitul meu serial S.F. la care am colaborat io, care este un exemplu de cum trebuie făcut un serial S.F. ...". Hai, las-o moartă. Ți-e frică de vreun proces intentat de ăia, dar nici chiar așa. Vorba aia, dacă ți-e frică de lup, ce dracu cauți în pădure?!?

Rachel Hartman - Seraphina

Ca să nu ziceți că-s cîrcotaș, uite și o carte care mi-a plăcut. Evident, în plin proces de lectură mi-e destul de greu să-mi dau seama ce face o carte plicticoasă, respectiv atractivă. De aceea a fost inventată analiza post-lectură, gen Procesul Etapei, zisă și critică literară.

 

Cartea este un fantasy cu arhicunoscuții dragoni, care acuma se pot transforma în oameni, dar nu pentru a se infiltra și a-i teroriza, ci pentru a coopera cu rasa umană, în vederea cimentării unei păci greu de conceput la un moment dat.

Evenimentele descrise sînt urmărite din perspectiva și sub narațiunea eroinei Seraphina, un metis de om cu dragon, care-și cautăp locul într-o lume care nu agreează încă dragonii, fie ei și sub formă umană (ziși și saarantrai), și cu atît mai puțin abominațiunile născute dintr-un tată uman și o mamă dragon transformat în om. Șicum asta n-ar fi de ajuns, mintea Seraphinei este "infectată" de amintirile lăsate moștenire de mama sa, între care o grădină cu ciudați - fiecare din ciudații ăștia fiind reprezentarea unei persoane reale, jumătate-om-jumătate-dragon ca și Seraphina, pe care aceasta ar face bine să-i ghicească sub deghizările lor, pentru că unii îi vor fi de mare folos, iar alții îi sînt dușmani de moarte.

 

Și ce-i cu asta? o să ziceți; nu-i decît o intrigă ca oricare alta, cu o acțiune relativ fast-paced (multe evenimente per suta de pagini - ăsta-i un fel de consum de carburant la suta de kilometri inventat de mine pe loc) și cu personaje despre care nu se poate spune că rup gura tîrgului. Și totuși, mi-a plăcut.

 

Oare să fie din cauză că am o înclinație deosebită spre autorii-femei (Rachel Hartman este, evident, femeie)? Nu, n-aș zice, de pildă Ursula K. Le Guin și Marion Zimmer Bradley îmi displac, și nici James Tiptree jr sau Andre Norton nu mă încîntă din cale-afară.

 

Oare să fie acțiunea, intriga? posibil, deși, după cum am menționat, nu se remarcă cu nimic față de medie.

 

Personajele? nu - vezi observația de mai sus, plus că eu unul niciodată n-am cerut de la scriitori niște personaje care să debordeze de viață și de complexitate. Îmi sînt de ajuns personajele schematice, cu condiția să slujească plot-ul.

 

Scurtimea? nu, căci romanul nu-i tocmai scurt.

 

Pesemne s-a adunat cîte un pic din toate, plus nițel din realismul politicii descrise - totul se petrece în ajunul serbătorilor de iarnă ale lumii zugrăvite de scriitoare, dar și a unui număr rotund de ani de la tratatul care a încheiat războaiele între oameni și dragoni, prilej de reunire a claselor politice ale celor două rase - , plus nițel din non-happy-end - începe un război civil intra-draconic, în care vrînd-nevrînd sînt tîrîte și regatele umane, cu bonus unitatea de timp, spațiu și acțiune care, cel puțin în subconștient, joacă un rol important în aprecierea drept veridică a lumii inventate de scriitor (cred că am pomenit la modul pozitiv regula celor trei unități, undeva pe la seciunea de thrillere), și așa mai departe.

 

Sînt curios să citesc și urmarea - căci va exista în mod clar o urmare, deși deznodămîntul acestui prim volum este întru totul satisfăcător, bulgărele de zăpadă al evenimentelor abia a început să se rostogolească. Personajele principale vor fi expediate în cele patru vînturi, la treburile lor, fie în căutarea sinelui neștiut, sau a regatului pierdut, sau a iubirii interzise, sau a păcii interioare, și abia aștept să văz ce și cum. Pentru că lumea inventată de Rachel Hartman e a naibii de credibilă, și asta-i de fapt cheia succesului în ceea ce mă privește.

 

 

Max Barry - Lexicon

Iată o altă carte dezamăgitoare.

Autorul este un australian, din cîte pricep - nu că ar fi ceva rău în sine, tocmai am terminat o altă carte a unui scriitor australian, Markus Zusak, orientată însă (cartea în sine, nu autorul în general) mai către young adult novels, care mi-a plăcut. Aici însă e altceva, o idee formidabilă care din punctul meu de vedere eșuează lamentabil.

Premisa de la care pornește cartea este că rostirea unui cuvînt produce un anume șir de transformări electrochimice în creierul uman (da, gîndirea nu e altceva decît un proces electrochimic, și încă unul relativ lent de pînă la 10 m/s, care va să zică expresia noastră neaoșă "ca vîntul și ca gîndul" e un pic pe lîngă). Ca atare este posibil ca un cuvînt sau un șir de cuvinte să provoace un asemenea set de schimbări la nivel cortical încît să permită celui ce le rostește să-l controleze - sau, la extrem, să-l distrugă - pe receptor.

Și cam atît.

Ba nu, ni se mai spune și că un cuvînt nu este de ajuns, trebuie de obicei un șir întreg, pentru că fiecare din ele are rostul de a da jos un scut, un strat, un nivel de protecție al creierului: nivelul de recepția, nivelul atenției și așa mai departe. (Dacă rețin bine, autorul nu ne explică mai departe de nivelul atenției ...).

Pur și simplu, nu cadrează, Nu se potrivește. Acțiunea nu e susținută de premisele mai mult sau mai puțin științifice, pentru că se învîrte în jurul unui cuvînt de-substanțializat, de-corporalizat, ca să zic așa, care odată rostit, bîntuie un orășel australian ucigînd tot ce prinde. Frumos, dar mie mi se pare un salt nejustificat de la un ceva-aproape-științific la ceva-fantastic-și-sau-metafizic. Sau, ca de obicei, poate n-am eu suficientă răbdare să scurm printre cuvinte și ărintre multiplele straturi de text ale cărții (dacă le-o avea).

Nici cei doi protagoniști nu mă dau pe spate și nu mă fac să-mi pese de soarta lor. Sînt doi, deci apar două planuri întrepătrunse ale acțiunii, și ele converg cumva în final. Nemaipomenit.

Cele mai interesante secvențe sînt nu cele de acțiune, de mișcare, cele în care personajele chiar fac ceva - măcar, vorba cunoscută din armată "nu dorm, ci execută programul de somn" - ci niște disertații plasate strategic la începutul unor capitole. Disertații despre cuvinte, despre Internet și despre influență lui asupra convingerilor oamenilor. Autorul a simțiti nevoia să dea din el chestiile astea (cam ca Michael Crichton în Jurassic Park, care în două-trei locuri trîntea hodoronc-tronc niște disertații despre divinități, respectul față de natură, oameni și responsabilitate), și chiar a meritat.

Ca să rezum, cartea seamănă un pic cu Australia, o țară imensă ca teritoriu, dar populată doar în colțul de sud-est și practic nelocuibilă în rest (deșerturi, jungle, știți voi cum e ...), cu excepția unor petece litorale. Așa și Lexicon: începe bine, promite mult, dar la final nu vedem în fața ochilor decît colțul de sud-est ...

Christopher Priest - The Adjacent

L-am mai comentat pe musiu Priest, cu ai săi Magicieni. Nu prea mi-a plăcut ce se petrece pe-acolo, și iată că omul recidivează cu acest Adiacent. De ce recidivează? Pentru că:
- Este tot cu magicieni - este unul singur, de fapt, și apare pe la începutul cărții, fiind un fel de factor declanșator a ceea ce se întîmplă (omul este chemat la o bază aeriană englezească de pe continent, în plin război mondial, cel din 14-18, pentru a imagina o metodă de a face invizibile proto-avioanele de recunoaștere ale epocii; soluția găsită este de a abate atenția de la adevăratul avion la un avion adiacent - de unde și numele romanului)
- Apare o personalitate a epocii care joacă un rol mai mult sau mai puțin central (fusese Nikola Tesla în Magicienii, este H.G. Wells aici)
- The Adjacent are același stil lălăit ca și Magicienii, nu că ar fi ceva inerent rău, decît să citesc niște bălmăjeli fără cap și fără coadă cum se mai poartă prin S.F.-ul contemporan (se aude, musiu M. John Harrison?), mai bine o poveste, un ceva care se petrece, care se mișcă, chiar dacă aparent sînt hiatusuri majore de la un capitol la altul

Puncte bune:
- Este centrat în jurul avioanelor și aviatorilor. (Mă aștept ca romanul următor al lui Priest să aibă o altă categorie socio-profesională în centrul acțiunii, iar aviatorii să joace un rol marginal, dar vizibil în ansamblul intrigii).
-Vorbește despre România, căci parte a acțiunii este centrată în jurul unei aviatoare poloneze de la începuturile celui de-al doilea război mondial, care este obligată să se refugieze la noi în cadrul cunoscutului exod polonez din acele vremuri. Nu-i prea frumos ce se întîmplă, cică autoritățile române a confiscat avioanele și i-a trimis la domiciliu forțat pe membrii forțelor armate poloneze, pînă ce majoritatea lor a putut pleca în siguranță spre Franța pre-20 iunie 1940 și apoi în Anglia.
- Sugerează o formațiune statlă nouă pe teritoriul actual al Marii Britanii, anume IRGB. Din carte nu reiese cam ce ar fi aceste inițiale (asta dacă nu cumva mi-a scăpat mie), dar din context (Pacea fie cu voi!, șeici, Ibrahimi, Heydari) reiese că ar fi Islamic Republic of Great Britain. Treziți-vă, bă! pînă n-ajunge Londra să se cheme New Mumbai și Liverpoolul Old Delhi.
- Tema centrală este dragostea.

Puncte slabe:
- N-am fost în stare să fac conexiunile corecte din intrigă. Și nici nu am mai avut chef. Acțiunea se petrece pe vreo patru-cinci planuri paralele, în primul și al doilea război mondial, cum ziceam, dar și pe o insulă fantastică dintr-un arhipelag necunoscut pe Terra, precum și într-un viitor relativ apropiat dominat .de schimbări climatice, deșertificare, furtuni tropicale peste sudul Angliei și acel IRGB de care spuneam. Personajele principale sînt puține, dar trebuie să te prinzi cam care se potrivește cu cine, fie după nume, fie după similaritatea a ceea ce se întîmplă cu ele.
- Nu-i foarte clar ce fenomen este adiacența asta, și de ce se manifestă sub forma unui tetraedru iluminat de sus, care smulge din timpul lor obiectele și persoanele pe care le cuprinde. tot așa, nu-i clar cine și ce a pus în mișcare seria de evenimente povestite.
- Tema centrală este dragostea. :)

Dacă aș fi fost mai atent, mai interesat sau mai cointeresat (de către autor) poate m-aș fi zbătut să realizez conexiunile logice necesare pentru a savura total narațiunea . Dar mi-e lene. Tare lene. de ce să mă chinui să inventez eu explicații acolo unde autorul nu catadicsește să arunce măcar o indicație, așa, din fuga calului.

Asta e. Măcar m-a ținut în priză pînă la capăt. Dar orgasmul n-a mai venit. Păcat.

Simon Toyne - Cheia

Ca să reiau de unde am rămas ... și anume de la domnul Toyne.

A continuat Sanctus, bineînțeles, căci în branșă există o regulă bine știută: mulge vaca sistematic, pînă îi crapă ugerul din lipsă de lapte.

Din păcate, de data asta a dat un rateu de zile mari, spre deosebire de maestrul său spiritual Dan Brown și ale sale șase cărți, Toyne a greșit grav pierzînd din vedere sistemul / rețeta / paradigma relativă la scrierea unui thriller gen Codul lui Da Vinci. Păcat.

Cheia este a doua parte a unei trilogii ce a început cu Sanctus și se încheie cu Turnul. Din păcate (s-ar putea să repet pînă la epuizare această expresie) volumul n-are nici final exploziv (normal, trebuie să lase loc pentru volumul al treilea), nici unitate de timp, loc și personaje, nici structură corespunzătoare a capitolelor, nici ... nici ... nici nimic din cele expuse de mine în precedenta postare, aia legată de Sanctus. Nici măcar nu poate fi citit de sine-stătător (spre deosebire de cărțile lui Brown) ...

Sigur că romanul e OK în marea de thrillere din zilele noastre, thrillere care nu ies cu nimic în evidență, ci sînt ouate pentru ca autorul, de obicei unul relatvi cunoscut, să mai scoată un ban cinstit. Dar, tot cinstit o zic, pe mine Cheia m-a dezamăgit rău de tot,