Ca să nu ziceți că-s cîrcotaș, uite și o carte care mi-a plăcut. Evident, în plin proces de lectură mi-e destul de greu să-mi dau seama ce face o carte plicticoasă, respectiv atractivă. De aceea a fost inventată analiza post-lectură, gen Procesul Etapei, zisă și critică literară.
Cartea este un fantasy cu arhicunoscuții dragoni, care acuma se pot transforma în oameni, dar nu pentru a se infiltra și a-i teroriza, ci pentru a coopera cu rasa umană, în vederea cimentării unei păci greu de conceput la un moment dat.
Evenimentele descrise sînt urmărite din perspectiva și sub narațiunea eroinei Seraphina, un metis de om cu dragon, care-și cautăp locul într-o lume care nu agreează încă dragonii, fie ei și sub formă umană (ziși și saarantrai), și cu atît mai puțin abominațiunile născute dintr-un tată uman și o mamă dragon transformat în om. Șicum asta n-ar fi de ajuns, mintea Seraphinei este "infectată" de amintirile lăsate moștenire de mama sa, între care o grădină cu ciudați - fiecare din ciudații ăștia fiind reprezentarea unei persoane reale, jumătate-om-jumătate-dragon ca și Seraphina, pe care aceasta ar face bine să-i ghicească sub deghizările lor, pentru că unii îi vor fi de mare folos, iar alții îi sînt dușmani de moarte.
Și ce-i cu asta? o să ziceți; nu-i decît o intrigă ca oricare alta, cu o acțiune relativ fast-paced (multe evenimente per suta de pagini - ăsta-i un fel de consum de carburant la suta de kilometri inventat de mine pe loc) și cu personaje despre care nu se poate spune că rup gura tîrgului. Și totuși, mi-a plăcut.
Oare să fie din cauză că am o înclinație deosebită spre autorii-femei (Rachel Hartman este, evident, femeie)? Nu, n-aș zice, de pildă Ursula K. Le Guin și Marion Zimmer Bradley îmi displac, și nici James Tiptree jr sau Andre Norton nu mă încîntă din cale-afară.
Oare să fie acțiunea, intriga? posibil, deși, după cum am menționat, nu se remarcă cu nimic față de medie.
Personajele? nu - vezi observația de mai sus, plus că eu unul niciodată n-am cerut de la scriitori niște personaje care să debordeze de viață și de complexitate. Îmi sînt de ajuns personajele schematice, cu condiția să slujească plot-ul.
Scurtimea? nu, căci romanul nu-i tocmai scurt.
Pesemne s-a adunat cîte un pic din toate, plus nițel din realismul politicii descrise - totul se petrece în ajunul serbătorilor de iarnă ale lumii zugrăvite de scriitoare, dar și a unui număr rotund de ani de la tratatul care a încheiat războaiele între oameni și dragoni, prilej de reunire a claselor politice ale celor două rase - , plus nițel din non-happy-end - începe un război civil intra-draconic, în care vrînd-nevrînd sînt tîrîte și regatele umane, cu bonus unitatea de timp, spațiu și acțiune care, cel puțin în subconștient, joacă un rol important în aprecierea drept veridică a lumii inventate de scriitor (cred că am pomenit la modul pozitiv regula celor trei unități, undeva pe la seciunea de thrillere), și așa mai departe.
Sînt curios să citesc și urmarea - căci va exista în mod clar o urmare, deși deznodămîntul acestui prim volum este întru totul satisfăcător, bulgărele de zăpadă al evenimentelor abia a început să se rostogolească. Personajele principale vor fi expediate în cele patru vînturi, la treburile lor, fie în căutarea sinelui neștiut, sau a regatului pierdut, sau a iubirii interzise, sau a păcii interioare, și abia aștept să văz ce și cum. Pentru că lumea inventată de Rachel Hartman e a naibii de credibilă, și asta-i de fapt cheia succesului în ceea ce mă privește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu