Simon Toyne - Sanctus

Iată un roman exemplar - nu în sensul Nuvelelor Exemplare ale lui Cervantes, firește, ci în sensul cel mai comun. Pur și simplu, Simon Toyne, irlandez de felul lui, din cîte am priceput, a preluat 1:1 modelul de succes al Codului lui da Vinci și a ouat acest Sanctus. Pe nișa sa, în nici un caz nu se poate spune că romanul de față e slab, ba chiar dimpotrivă; cît despre nasurile subțiri, evident că ele o să aibă mereu ceva de cîrcotit împotriva acestui tip de divertisment scriitoricesc și, dacă ar putea, ar trece astfel de cărți într-un renăscut Index Librorum Prohibitorum (dacă sînteți cuminți, o să caut mai tîrziu pe Net dacă am scris corect numele renumitei liste a cărților interzise, de unde ne-a rămas și expresia a trece la index).

Practic, ce înseamnă de fapt această rețetă de succes? Pe puncte și subpuncte, ar fi așa:
1. un obiect / o persoană /  o idee, un ceva, în fine, ocult, magic, ascuns, tăinuit, a cărui identitate sau proprietăți trebuie descoperite de eroul sau eroii pozitivi ai cărții;
2. capitole scurte, care, începînd cam de pe la 10-15% din carte, trebuie să se încheie cu un mic cliffhanger;
3. două, maxim trei fire narative întrețesute, dar la fel de pline de suspans și neprevăzut, care vor converge în final;
4. o unitate de timp (cîteva ore, maxim cîteva zile), spațiu (un anume loc din lume, sau poate mai multe dar foarte precis amplasate și fixate în trama poveștii) și acțiune, ceea ce dovedește că teoreticienii clasicismului literar nu erau chiar niște fraieri cîns au enunțat regula celor trei unități (deși motivele lor interne erau altele)
5. un final exploziv, surprinzător, apoteotic chiar;

Cam așa văd eu acest tip de thriller. Este de remarcat că, după apariția renumitului cod, diverși epigoni au încercat să ne thrillereze cu povești despre diverse artefacte creștine (lancea lui Hristos, arginții trădării lui Iuda etc., toate inspirate de sfîntul Graal al originalului), sau de alt tip (un joc de șah al lui Charlemagne, fragmente din calul troian, și așa mai departe), care nu au avut succes pentru că nu au respectat una sau mai multe din regulile de mai sus. Rezultatul? niște cărți de acțiune oarecare, demne de a fi ecranizate în stil de blockbuster, fără îndoială, cu jdemii de efecte speciale, cu un box-office cît al întregii industrii de carte din România, și cam atît.

Sanctus e diferit. El respectă regulile. Prin natura acestor reguli, mi-e practic imposibil să demonstrez acest lucru - trebuie pur si simplu să citiți cartea pentru a vă convinge. Nu pot nici măcar să demonstrez punctul 1, căci ar însemna un spoiler prea mare - rețin doar că e vorba de o poveste biblică, a Vechiului Testament, răsucită și cumva răstălmăcită, pînă în punctul în care se duce un picuț înspre fantastic (atenție! fantastic, nu fantasy!).

Per total, un passe-temps cît se poate de agreabil. Și, ghiciți cine m-a stimulat să cumpăr cartea? Păi, nimeni alta decît reclama aia cu "Ce, mă, am citit Sanctus împreună?!?".

Stephen Donaldson - Blestemul nobilului Foul

În primul rînd, se pune întrebarea: îl cheamă Stephen Donaldson sau Stephen Donaldsonson? Pentru că în antetul fiecărei file din stînga apare numele autorului în varianta a doua, cu doi de son ... O fi vreo poantă pe care eu n-o pricep, sau pur și simplu e doar un tiraj nefericit, vîndut la preț redus (10 lei) în timpul tîrgului Bookfest 2012.

O să expediez cartea aceasta foarte repede, pentru că nu mi-a plăcut nici cît negru sub unghie. A început promițător, cu descrierea trăirilor personajului nostru principal, Thomas Covenant, suferinde de lepră. Pe urmă a continuat cu alunecarea în vis, chipurile, adică în lumea fantastică în care se petrece acțiunea; nu e un lucru nou, parcă și seria Amber a lui Zelazny avea același stil de a intra în miezul întîmplărilor.

Doar că lumea asta nu mă convinge deloc.

Cîteva sute de pagini citite pentru nimic.

Se vede treaba că e greu să ieși din tiparele stereotipe oameni plus elfi plus dwarfi versus goblini plus orci plus trolli (asta e repartiția standard din bătrînul Warcraft 2, moștenire directă de la și mai bătrînul Tolkien) și să-ți și iasă ceva interesant.

Nici măcar nu-mi poate fi milă de bietul Covenant Necredinciosul (ehe, și cînd te gîndești că în engleză covenant înseamnă legămînt, like in the Ark of the Covenant zis și Chivotul Legămîntului, ceea ce ne duce direct la Raiders of the Lost Ark, dar asta-i deja din altă ligă ...)

Presupun că în celelalte romane din ciclu Thomas o să sufere și alte accidente (aici a fost vorba de o mașină de poliție gata să dea peste el) pentru a ajunge în lumea Tărîmului. (Da, seamănă a pleonasm, dar n-am ce face, așa l-a botezat Donaldson).

În fine ... mult succes pentru cine se încumetă la continuări. Eu nu mă număr printre ei.

Bernard Cornwell - În căutarea Graalului

Totul se întîmpla pe vremea cînd francezii și englezii se pustiau reciproc în vestitul război de 100 de ani - mă rog, mai mult englezii îi pustiau pe francezi, căci ei inițiaseră războiul și ei erau cei care aveau de supus prin forța armelor un regat ce de drept li se cuvenea, iar expedițiile prădalnice ale francezilor pe coastele engleze au fost sporadice și lipsite de efect (chiar dacă romanul de față începe chiar cu așa ceva).

Practic cartea este un pretext pentru o descriere romanțată a expediției regelui englez Eduard al III-lea în Franța. Nu că ar fi existat o Franță adevărată în acel moment al istoriei, în care relațiile de vasalitate erau mult mai importante decît firavele umbre de conștiință națională; ar fi mai corect să o numim expediția în Bretania, Normandia și Picardia, avînd ca punct culminat bătălia de la Crecy, o bătălie pe care de fapt englezii ar fi fost bucuroși să n-o dea, singura lor preocupare din acel moment fiind s-o șteargă întregi de pe continent, cît mai aveau putință de scăpare.

Am mai citit două sau trei romane de Bernard Cornwell, toate situate în Exeter-ul secolului XI (cred) în care un preot local executa activități tipice de detectiv pentru ciudatele crime și ticăloșii din epocă. Cărțile au fost interesante, fie și numai pentru evocarea vechilor regiuni, orașe și persoane dintr-o vreme în care Anglia romanizată se contopea cu elemente saxone și normande. Seria Harlequin lucrează cam în același sens, fiind, așa cum am mai spus, o dare de seamă istorică presărată cu faptele personajelor principale - personaje care sînt destul de importante la scara istoriei pentru a fi băgate în seamă într-o campanie și o bătălie de anvergură, dar suficient de neînsemnate pentru a nu apărea în cronicile adevărate și a nu stîrni polemici de tipul "a fost sau n-a fost". Este exact stilul folosit în mare parte de maestrul genului, Dumas-tatăl, cu d'Artagnan și compania exponenți de seamă.

Nu insist asupra subiectului, care este suficient de interesant, și nici a acțiunii, trepidante pe alocuri (da, avem și Graal - sau o să avem și Graal -, avea și lancea lui Hristos, în buna tradiție inițiată de Codul lui da Vinci). Păcat de spargerea în bucăți (sînt trei romane în ciclul Harlequin), care lasă bineînțeles capete de intrigă deznodate. 

Am găsit și vreo două-trei stridențe în text, una din ele fiind o aiureală din necunoștință de cauză a traducătorului ("să arunce pămîntul din timpul nopții", ceea ce nu are sens ... pentru cine a citit suficiente cărți în engleză care să aibă ca fundal o societate medievală este evident vorba de "night soil", care n-are legătură cu pămîntul, ci este vorba de prozaicul și scîrbosul conținut al oalei de noapte ...). O altă stridență se referă la erezia catară, care, chipurile, ar fi fost eradicată "de sute de ani" - dar în realitate, trecuseră 100 de ani și un pic. Mă rog, hai să zicem că ar fi un fel de licență poetică a autorului.

Per total, o lectură agreabilă, care te face să te duci la cartea de istorie pentru detaliile reale ale celor descrise în ficțiunea romanescă.